Polonezii au avut un destin complicat pe parcursul istoriei. De la cel mai mare stat în Europa în sec. XVIII, cea mai veche democrație, care a introdus prima constituție de pe continent, Republica Polono-Lituaniană a ajuns la dispariția totală de pe hartă, fiind împărțită între Austria, Prusia și Rusia. Și în acea perioadă, și mai târziu, când țara a fost ocupată de Germania nazistă și de Uniunea Sovietică, rămânând pentru multe decenii sub dominația ideologică a celei din urmă, polonezii au trecut printr-o perioadă de represiuni și deznaționalizare. Spiritul național, patriotismul, au rămas să dăinuie însă în sufletele polonezilor prin tradițiile, cultura și religia lor. 

Polonezii au apărut pe teritoriul actualei Republici Moldova, îndeosebi, la sfârșitul secolului XVIII-înc. sec XIX, fiind strămutați de către Imperiul Rus care-i exila de pe teritoriile lor. Mai multe momente ale istoriei polonezilor și poporului Republicii Moldova sunt în unele privințe asemănătoare, având în vedere suferințele suportate în urma agresiunii și represiunilor din partea Rusiei țariste și ulterior a Uniunii Sovietice, a menționat Ambasadorul Poloniei în R. Moldova, Bartolomiej Zdaniuk, invitatul emisiunii Ridicații – Mărturii din Siberia:

“Puterea țaristă, alături de alte puteri, la sfârșitul secolului XVIII ne-a dezmembrat ca stat, statul a încetat să existe, dar a rămas un popor, a rămas o națiune. Aici în fosta țară a Moldovei în 1812 a avut loc o cedare a unei părți importante, ulterior denumite gubernia Basarabia. Deci deja în secolul XIX, încă înainte de revoluția din octombrie, trecem prin diferite greutăți care sunt asemănătoare și care sunt legate de faptul că ne aflăm sub oblăduirea unei puteri străine, imperiale, pentru care expansiunea este nu numai modul de a se dezvolta, ci și modul de a supraviețui. Din păcate avem impresia că acest mod de gândire, într-o anumită măsură, a rămas și până astăzi”, a menționat Excelența sa.

Deși nu există studii și cercetări avansate referitor la deportările și represiunile la care au fost supuși reprezentanții minorităților poloneze de către regimul bolșevic pe teritoriul Republicii Moldova, se cunosc mai multe cazuri din documente, mărturii, amintiri, a spus Ambasadorul Poloniei:

“Cunoaștem asemenea cazuri -  familii care au fost deportate, unele chiar de două ori. Avem cazuri, mai ales în Transnistria, unde puterea bolșevică a venit mai devreme, unde au fost desființate biserici. Este cunoscut cazul preotului catolic din Râbnița, care era pe cale  de a fi omorât. După câte se pare, înainte, în perioada țaristă, el salvase viața unui comunist. După revoluție acesta devenise un mare șef în oraș. Atunci un grup de enoriaș, doamnele, babele, cum se spune, au mers la el și i-au cerut să-l lase în pace pe preot. Și acesta a fost eliberat, dar fără drept de a sluji. Osemintele acestui slujitor au fost găsite în timpul construcției bisericii noi, la Râbnița, au fost identificate și s-a făcut o înmormântare creștinească, cum se spune. Fiindcă a decedat la sfârșitul anilor 30, în perioada ceea grea de foamete și fusese înmormântat în curtea casei, în timp de noapte în mod secret, de către câțiva enoriași, fără a beneficia de o liturghie oficiată de un preot...

Cunoaștem un alt caz, mai recent, din anii 70, tot din regiunea transnistreană. În localitatea Slobozia-Rașcov, populată de polonezi, locuitorii au construit o biserică romano-catolică – pe timpurile celea venea doar un preot din Odesa pentru oficierea serviciilor divine. Când puterea comunistă a aflat, biserica a fost dărâmată și materialul de construcție a fost dus, chiar și la propriu, în patru colțuri ale lumii, ca oamenii să nu aibă posibilitatea să le readucă și să zidească din nou clădirea”, a spus Bartolomiej Zdaniuk.

După mai multe revoluții, întreprinse de polonezi în secolul XVIII, pentru a le înăbuși spiritul de de protest, guvernul rus a luat câteva măsuri: funcționarii de stat polonezi au fost strămutați în interiorul Rusiei, iar în locul lor au fost aduși alții din Rusia; proprietarilor de moșii li s-a interzis să-și vândă averea altor polonezi, ci doar rușilor sau reprezentanților altor naționalități. Polonezii aveau dreptul de a procura moșii doar în interiorul Rusiei sau în acele regiuni, în care elementul polonez era nesemnificativ sau lipsea cu totul - printre aceste regiuni s-a numărat și Basarabia, astfel încât, pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, numărul polonezilor în Basarabia a crescut.

Reprezentanții minorității poloneze stabilite în Basarabia, în virtutea represiunilor la care erau supuși la ei acasă, s-au străduit, chiar în cele mai grele timpuri, să-și păstreze identitatea, tradițiile, cultura, și religia. Totodată, ei au fost buni vecini ai basarabenilor, astfel contribuind la dezvoltarea economică, culturală a ținutului. Astfel, printre alte figurile importante de etnie poloneză care au activat în ținutul nostru, a rămas în amintirea basarabenilor și polonezul Felix Dudkevici. El a fost unicul reprpezentant al minorităților din Basarabia, care a votat Unirea Basarabiei cu România în Sfatul Țării, pe 27 martie 1918, rămânând memorabil pentru discursul său de atunci…

Despre polonezii de la sfârșitul secolului XVIII - înc. sec. XIX, care au venit pe aceste meleaguri, izgoniți de pe propriile pământuri de către Imperiul Țarist, nu se cunoaște prea multe. Dar în prezent Ambasada Poloniei întreprinde măsuri pentru a le păstra memoria, restabilind mai multe pietre funerare din cimitirul Catolico-Armenesc din Chișinău, cimitirul din Soroca și din alte localități, a menționat Ambasadorul Poloniei :

« Nu suntem în stare să spunem mai multe despre aceste persoane, cine au fost ele și ce-au făcut, dar ceea ce putem să facem - cu fondurile din bugetul polonez,- restabilim, renovăm aceste pietre… Și în afara guberniei Basarabia de atunci, mă refer la zona transnistreană,  tot sunt morminte ale polonezilor, anume din această perioadă. Aceste monumente funerare, în acea epocă, era un mod de a exprima o identitate. Asta se vede mai ales la Varșovia, când mergeți în cimitirele vechi – în perioada țaristă exista o cenzură a puterii țariste – nu puteai să construiești ce vrei, să tipărești ce vrei, să spui ce vrei, dar nu exista în schimb nici o limită în ce privește cimitirele. De aceea pietrele funerare în acele timpuri subliniau identitatea lor și modul lor de a vedea lumea, apartenența lor”, subliniază Excelența sa.

Până astăzi polonezii rămân un exemplu al unei națiuni care în pofida vicisitudinilor istorice, a represiunilor comuniste, naziste își revendică dreptul la memorie, cultură, istorie, tradiții, propria identitate națională. Un rol important în Polonia îl ocupă politica istorică, în cadrul căreia se depun eforturi pentru educarea tinerilor în spiritul valorilor naționale, descoperirea persoanelor care au fost represate și înmormântarea lor creștinească, revelarea adevărului istoric, menționează Ambasadorul Poloniei, Bartolomiej Zdaniuk :

“…Chiar dacă se întâmplă, așa cum a fost și în Polonia, că avem un stat cu care noi nu ne identificăm, dar există altceva care nu poate să ne fie retras – o identitate, o credință, o cultură, o limbă, o demnitate. Acest lucru a fost foarte important pentru noi. Deci dacă istoria este un element care stă la baza identității noastre, această istorie este o armă a noastră, care ne permite să ne apărăm. Și arătând momentele istoriei, noi spunem că suntem vii, că nu suntem noi cei care am săvârșit genocidul. Dar pentru aceasta, istoria trebuie cercetată și trebuie popularizată… Nu voi spune că sunt pe deplin mulțumit de nivelul de pregătire al tineretului de astăzi în Polonia, dar dacă abdicăm din această activitate, luptă pentru adevărul istoric, atunci lăsăm câmp liber unor altor interpretări ale istoriei , care nu are nimic în comun cu adevărul. Și atunci se poate spune că înaintașii noștri au fost omorâți de două ori…, a menționat Bartolomiej Zdaniuk.

Mai multe detalii aflați în interviul realizat în cadrul Emisiunii Ridicații – Mărturii din Siberia, pe care-l găsiți în fișierul atașat materialului.