Peste 100.000 de oameni au venit în Piața Republicii din Berlin, să sărbătorească reunificarea celor două state germane, după 45 de ani de separare. Cancelarul Republicii Federale Germania, Helmut Kohl (1982-1990), artizanul reunificării Germaniei, consemna în memoriile sale, că actul reunificării germane la locul din fața clădirii Reichstag a reprezentat un moment istoric: "De la fereastra clădirii, social-democratul Scheidemann a declarat, în noiembrie 1918, Prima Republică Germană. Sfârșitul său a fost simbolizat de flăcări care au izbucnit din cupola clădirii, în 1933. După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, sovieticii au ridicat pe ruinele sale steagul roșu și au început divizarea Germaniei și a Europei. Ce alt loc putea fi mai bun, după acei patruzeci și cinci de ani, pentru sărbătorirea sfârșitului acestei diviziuni și a începutului unei noi epoci, să sperăm, mai pașnice? ", potrivit https://icv.vlada.cz/.

Reunificarea Germaniei la 3 octombrie 1990 este una dintre cele mai importante etape ale istoriei europene de după 1945, circumstanțele premergătoare acestui eveniment istoric neputând fi limitate doar la perioada cuprinsă între noiembrie 1989 și octombrie 1990, adică la perioada dintre căderea Zidului Berlinului și actul reunificării germane. A doua jumătate a anului 1980 a reprezentat un important prolog politic al acestui proces.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statul german a fost împărțit în patru zone de ocupație, controlate de Franța, Marea Britanie, SUA și URSS. La Conferința de la Potsdam (iulie-august 1945), Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Statele Unite au agreat ca, în așteptarea unui acord de pace, câteva foste teritorii germane din est să fie preluate de Polonia și Uniunea Sovietică. Puterile vestice au primit coridoare terestre și aeriene pentru transport către Berlin prin Germania de Est. În mai 1949, forțele aliate au format un nou stat german, Republica Federală a Germaniei (RFG) sau Germania de Vest, iar la 7 octombrie 1949, este fondată oficial Republica Democrată Germană (RDG) sau Germania de Est, ca stat independent în zona de ocupație sovietică. La 10 octombrie 1949, administrația militară sovietică transferă toate puterile administrative către noul guvern comunist.

Germania va rămâne divizată mulți ani. În 1952, însă, liderul sovietic I. V. Stalin a sugerat ca statul să fie unificat. Puterile occidentale au fost inițial de acord, dar cu condiția ca alegerile libere să fie organizate în Germania unită, cu care Stalin, în mod evident, nu era de acord. În cele din urmă, ideea unificării s-a prăbușit și Uniunea Sovietică a decis să închidă toate punctele de trecere a frontierei dintre cele două țări și a început construcția Zidului Berlinului, adâncind izolarea Germaniei de Est, https://enrs.eu/.

Relațiile dintre cele două țări au fost foarte tensionate în toată perioada Războiului Rece. Cu toate acestea, de la jumătatea anului 1980 au început să fie evidente anumite schimbări în comunicarea dintre politicienii din Germania de Vest și cei din Germania de Est. Secretarul general al Partidului Socialist Unit al Republicii Democrate Germane (SED), Erich Honecker, a acceptat, ca prim reprezentant politic al Europei de Est, invitația de a vizita Republica Federală Germania în 1984. Întâlnirea însă nu a mai avut loc. Cei doi oficiali s-au cunoscut abia la 7 noiembrie 1987, în timpul vizitei lui Erich Honecker în RFG, prima a unui lider est-german. Ambii lideri au convenit asupra unei "cooperări constructive, în ciuda opiniilor diferite asupra problemelor cruciale".

În 1987, Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a anunțat o nouă politică în relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de predecesorii săi, Gorbaciov a considerat că este necesar să schimbe radical nu doar condițiile economice și politice interne, ci și politica externă a Uniunii Sovietice, inclusiv atitudinea față de țările est-europene. Reformele sale au suscitat imediat reticențe în Berlinul de Est. La 25 octombrie 1989, în timpul vizitei sale în Finlanda, liderul sovietic a respins oficial doctrina lui Brejnev și a recunoscut că țările din Europa de Est au dreptul de a-și face propriile politici, notează https://icv.vlada.cz/.

Rolul lui Helmuth Kohl, cancelarul vest-german (1982-1990) se dovedește decisiv. În iunie 1989, când Mihail și Raisa Gorbaciov au vizitat Germania de Vest, Helmuth Kohl i-a promis liderului sovietic să-l ajute economic în caz de urgență, iar la sfârșitul lui octombrie - începutul lui noiembrie, se arată favorabil acordării unor credite de urgență. În contrapartidă, Helmuth Kohl putea spera cel puțin la o oarecare liberalizare a circulației persoanelor între cele două Germanii.

În august și septembrie 1989, zeci de mii de est-germani care încercau să treacă în RFG încep să aglomereze ambasadele Germaniei de Vest din Ungaria, Cehoslovacia și Polonia. La 10 septembrie 1989, începe exodul odată ce Ungaria acceptă să deschidă granițele pentru cetățenii est-germani; la 30 septembrie 1989, RDG și RFG cad de acord ca refugiații aflați în ambasadele de la Praga și Varșovia să primească permisiunea de a pleca în Vest. Peste 45.000 de est-germani ajung în Germania de Vest până la începutul lunii octombrie.

La 7 octombrie 1989, la 40 de ani de la crearea Republicii Democrate Germane, au avut loc numeroase demonstrații. În acest context, Honecker a demisionat și, la 7 noiembrie, întregul Birou Politic SED i-a urmat exemplul. La 9 noiembrie, granița dintre Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană a fost deschisă tuturor, fără formalități necesare. La Berlin, mulțimi de oameni au început să demoleze Zidul Berlinului.

Căderea Zidului Berlinului în noaptea de 9-10 noiembrie 1989 a survenit într-un moment de confuzie deplină pentru liderii comuniști din Germania de Est, evidențiază ''The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe''. În contextul presiunilor din partea populației și a Republicii Federale Germania, Partidul Comunist est-german a luat extraordinarele decizii din 9 noiembrie privind renunțarea la rolul de conducător și acceptarea alegerilor libere. ''Inițiativele esențiale nu vin nici de la Moscova, nici de la Washington și cu atât mai puțin de la noul guvern de coaliție al lui Hans Modrow (...) vin din partea străzii și de la Bonn'', evidențiază "Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre".

La 28 noiembrie 1989, cancelarul Helmuth Kohl prezenta un plan în zece puncte pentru reunificarea Germaniei. Cel mai important a fost cel de-al cincilea punct al planului în care era menționată posibilitatea de a "dezvolta structuri federale între cele două state cu scopul de a crea un ordin federal în Germania", potrivit https://icv.vlada.cz/.

Cu toate acestea, negocierile cu reprezentanții politici din RDG au fost complicate de faptul că partea vest-germană nu știa pe cine să considere partenerul legitim la masa negocierilor. În mod oficial, Egon Krenz, secretarul general al Partidului Unității Socialiste a Germaniei (SED), era cel mai înalt reprezentant al RDG, dar el nu a deținut funcția decât între 24 octombrie 1989 și 6 decembrie 1989 și, prin urmare, nu a putut garanta continuitatea procesului de negociere. Era evident că această problemă putea fi rezolvată numai prin alegeri generale în RDG, care au avut loc la 18 martie 1990. Alianța pentru Germania a câștigat alegerile cu peste 47% din voturi. De asemenea, CDU-ul lui Kohl a participat la alegeri ca parte a acestei alianțe și a câștigat peste 40% din voturi. Negocierile care au urmat asupra noului cabinet au fost constructive și la 12 aprilie 1990 a fost numit un nou cabinet. Acesta a fost condus de Lothar de Maiziere (CDU), care a negociat cu Helmut Kohl viitoarele acorduri.

În ciuda dorinței și eforturilor germane spre unitate, cele patru puteri - Franța, Marea Britanie, SUA și URSS - au rămas responsabile pentru Germania în ansamblu, așa cum fusese garantat aliaților în temeiul Tratatului de la Paris privind suveranitatea Republicii Federale Germania, încheiat la 23 octombrie 1954. La 5 mai, "Conferința 2 + 4" a început la Bonn, implicând miniștrii din Germania de Est și de Vest și cele Patru Puteri. S-a încheiat la 12 septembrie 1990, după dezbateri aprinse, cu "Tratatul privind soluționarea finală cu privire la Germania". Punctul 1 al Tratatului preciza faptul că Germania unită nu are și nu va avea nicio pretenție teritorială împotriva altor state. Armata germană va fi redusă la 370.000 de militari, iar trupele sovietice se vor retrage până în 1994. În plus, cele patru puteri au renunțat la responsabilitatea lor față de Germania.

Integrarea celor două state s-a făcut și la nivel economic. Data declarării uniunii monetare între RDG și RFG a fost stabilită, iar uniunea a intrat în vigoare la 1 iulie 1990. La 23 august 1990, parlamentul est-german (Volkskammer) a adoptat în sesiunea sa extraordinară reunificarea ambelor părți ale Germaniei cu 294 de voturi pentru și 64 împotrivă.

La 31 august 1990, Tratatul de reunificare a fost semnat de secretarul de stat al RDG Günther Kraus și de ministrul de interne al Germaniei de Vest, Wolfgang Schäubl. Tratatul conținea 45 de articole și trei anexe. În tratat existau relații definite între cele două republici germane și stabileau diviziunea de stat a fostei RDG cu cinci republici federale guvernate de Constituția Republicii Federale Germania.

Alegerile parlamentare au avut loc la 2 decembrie 1990 și rezultatele au fost următoarele: creștin-democrați 44%, social-democrați 33,5%, liberali 11%, Alianța 90 /Verzii 4% și comuniștii 2%. Cel de-al 12-lea Bundestag (Parlamentul Federal), constituit în urma alegerilor, a proclamat Berlinul drept sediu al administrației centrale. Pe parcursul celor 45 de ani de divizare germană, politicienii din Republica Federală Germană au dat în repetate rânduri asigurări, adoptând în acest sens mai multe rezoluții, că, în cazul reunificării, vechea capitală germană își va relua funcția tradițională. Această promisiune se cerea respectată. 

Sursa:Agerpres