Povestiri din ṭara românească | Bucovina părintelui Adrian Făgețeanu

  • 29 August 2017 15:14
Povestiri din ṭara românească | Bucovina părintelui Adrian Făgețeanu

Satele, târgurile și orașele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor și luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară și le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obișnuiesc cu el – și apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Cam în acest fel le descriu, în Povestiri din ṭara românească, oameni care au aflat pe de o parte bucuria și tihna locului, dar care au cunoscut și relele vremurilor: năvala sovieticilor, colectivizarea forṭată, abuzurile conducătorilor, seceta… Așa este viaṭa, cu bune și rele, asemeni râului cu cele două maluri ale sale. Așa sunt și povestirile păstrate în Arhiva de istorie orală. Vi le oferim, înlănṭuite în câteva episoade care vă vor trezi, sperăm, interesul.

La 8 kilometri de Siret, la graniṭa cu Ucraina, se află satul Vicșani din comuna Mușeniṭa. În documentele medievale ale secolului al XV-lea este pomenit de câteva ori cu numele „Vicșineṭ, pe Suceavă”, iar mai târziu, cu un an înainte de a muri, Ștefan cel Mare îl dăruiește ctitoriei sale Mănăstirea Putna, scrie Rador.

În acest sat bucovinean vechi de peste 500 de ani a copilărit părintele Adrian Făgeṭeanu, născut în 1912 la Deleni, în Hotin. Fiu de preot, absolvent al Facultăṭii de Drept din Cernăuṭi, s-a călugărit în 1943 la Putna. Patru ani mai târziu și-a încheiat studiile teologice la Suceava și a plecat la București pentru a studia filosofia. Atunci a devenit membru al mișcării culturale iniṭiată la Mănăstirea Antim, cunoscută cu numele „Rugul Aprins”. Ținut în închisoare de autorităṭile comuniste timp de 12 ani, Adrian Făgeṭeanu a fost după eliberare preot în mai multe parohii, apoi în mănăstirile Viforâta, Surpatele și Antim. Până la sfârșitul vieṭii sale pământești – încheiată în 2011 – părintele Făgeṭeanu a rămas marcat de educaṭia sa bucovineană, iubindu-și „strămoșii, trecutul neamului și legea și credința”. O spune el însuși, într-un interviu din anul 2000.

„Răpirea sabinelor” în Bucovina

„Am copilărit în comuna Vicșani, Suceava, despre care un profesor de istorie din Suceava a spus că e de origine deosebită de a altor comune dimprejur. Spune că un trib [de daci] nu a vrut să se supună romanilor și romanii l-au urmărit, de lângă Maramureș până în lacurile de lângă Suceava. Acolo, prin iazuri, romanii s-au temut să-i mai urmărescă. […] Dar ei nu s-au retras, au rămas acolo așteptând un an-doi [până când] au venit romanii și au imitat gestul furtului sabinelor, au furat fetele din sat și dimprejur; oamenii din împrejurimi i-au atacat, ei s-au apărat și de atunci este un fel de vendetă între ei și satele dimprejur. Adică, dacă intră un tânăr să joace o fată din Bosanci, ajunge la spital.

Până în ziua de astăzi?

Până în ziua de astăzi! Deci ei sunt foarte iuți, foarte… [Satul] a făcut multe buclucuri și stăpânilor austrieci. În satul unde am copilărit și satul bunicilor [veneau] și Ciprian Porumbescu și istoricul Dimitrie Onciul, [Ermil] Pangrati și arhimandritul de la Mănăstirea Sfântul Ioan de la Suceava, alții care au fost închiși pentru că au luptat pentru unirea cu țara.”

bukowina

Un bucovinean frumos educat

„M-a educat mama în iubirea de neam, de lege, de strămoși – eu cred că mama are un rol mai mare decât tata în educație. Și m-am dus mai de timpuriu la școală ca alți copii, pentru că copiii veniți erau toți mai mari ca mine. […] Am făcut pe urmă Liceul internat <Dimitrie Cantemir> unde un director pe care toți elevii îl admiram ca pe un om deosebit, Leonida Bodnărescu, care aduna de prin satele din Bucovina pe toți copiii orfani, pe toți care nu au posibilități, și-a înjghebat el un fel de internat și cerșea de pe la directorii de fabrici bani ca să le facă uniforme, cărți și tot ce cheltuia cu noi. Nu lua de la părinți. El ne-a făcut iarăși o educație minunată. În fiecare zi lua câțiva elevi la el în casă și îi învăța, așa, să ție furculița, lingura, <așa să stai la masă, așa să mulțumești, așa se servește>. Mai târziu ne-a învățat să mergem la baluri, cum să cerem de la părinți fata cu care mergem la bal, să fim atenți să nu murdărim rochița ei de mătase, cum să facem [în diferite alte situaṭii]. Deci ne-a învățat de la cum se mănâncă, până la cum să ne comportăm în viață. Peste tot avea inscripții cu vorba: <Omule, să fii om!> Această educație, nu numai de la mama, ci și de la acest director Leonida Bodnărescu din județul Storojineț, pe toți ne-a influențat, ca să ne ne iubim strămoșii și trecutul neamului și legea și credința.”

Războiul, refugiul…

sursa: commons.orthodoxwiki.org
sursa: commons.orthodoxwiki.org

„Mama îmi citea [când eram mic] un fel de piesă de teatru, convorbirea dintre Irod și Ioan Botezătorul. Și mama când îmi citea, eu am fost foarte impresionat – mama știa că eu nu plâng, chiar dacă mă bate! – și atunci am plâns, m-a impresionat foarte mult ce citea mama. Am căutat toată viața acestă piesă, nu am mai găsit-o. Nu știu de unde a luat-o mama. Tata era plecat pe front, mama născuse o fetiță – doi ani și jumătate mai mică ca mine -, începuse războiul ăsta mondial și la noi în sat a venit o ceată de chirghizi, foarte crunți. Cereau ceva [în limba lor], oamenii nu înțelegeau ce cer și atunci trăgeau cu arma în ce apucau. Noi nu vroiam să ne opunem și ne-au luat tot ce era în sat: cai, vaci, porci tot ce era, tot, tot!… La urmă au început să-și bată joc [de noi], după ce s-au îmbătat, să dea foc la case, la garduri. Și atuncea oamenii au început să se refugieze. Mama… îl văd pe un vecin, cu o căruță mare, [văd] încărcați saci de porumb, de grâu, haine, tot ce avea în casă, de putea ea să mai reziste doi-trei ani, cât credea ea că mai ține războiul. Și pe soră-mea sigur că o ținea în brațe, că era abia născută și pe mine m-a dat în seamă unei fetițe care a vrut și ea să se refugieze cu mama. Trebuia să ne refugiem la 80 și ceva de kilometri. Erau așa de multe căruțe de refugiați că nu mai încăpeau pe drumul obișnuit. Mai mergeau, când ieșeau din sate, pe câmp, pe unde puteau, veneau alăturea, iar pe mine mă preocupa foarte mult de ce scârția roata altfel când trecea peste un morman de prundiș. În Bucovina erau foarte bine întreținute drumurile, mai bine decât în orice altă parte a țării și erau rezerve pe margine, de prundiș, și ăștia care erau cu drumurile tot timpul luau cu o lopată sau cu o greblă ca să netezească, să nu fie nici o denivelare. Și când m-am aplecat dinspre căruță să văd cum trece roata peste [prundiș], probabil că un milimetru a trecut mai mult decât trebuie și am ajuns sub căruță și a trecut roata pe aici… Vă închipuiți harabaua, cu kilogramele [peste mine]!… Mațele au ieșit, mama a început să țipe: <Moare copilul!> Ceilalți oameni o acuzau că <de ce n-ai avut grijă de el?> Ea cum să aibă grijă și de fetiță și de noi?! Și atunci toți au sfătuit-o să nu mai meargă cu căruța zeci de kilometri și să se oprească în primul sat și să roage pe preoți să facă rânduiala de duminică. Preotul era plecat și el și-atunci mama m-a dat la un bătrân care era cântăreț din ăsta, fără școală, care cânta în strană. Erau oameni cinstiți care i-au promis că vorbesc cu preotul. Mama i-a lăsat bani, i-a lăsat cămășuță curată, i-a lăsat și adresa să-i spună unde sunt când se va întorce odată, să facă rânduielile [pentru mine] la cimitir. Bătrânul i-a spus babei să mă spele, să mă curețe de murdărie, de sânge. Ea mi-a făcut baia și el m-a așezat pe o măsuță, mi-a pus mâna rece, știți, în spirală… m-a strâns sus, a început să-mi citească <Psaltirea> și spune: <Babo, închide ușa!> <E închisă.> <Închide fereastra!> <E închisă și fereastra.> <Cum e închisă dacă e curent?> <Unde vezi tu curent?> <Păi, nu vezi că lumânarea clipocește?>… Probabil cum m-a spălat, mi-a pus iarăși în mișcare inima, nu știu… Când a văzut că am înviat, a ieșit cu ce i-a lăsat mama, adresa, la drum și a început să strige: <Băi, care merge în direcția…?> cutare. După un ceas-două, cineva a spus: <Eu! Dar ce ai?> <Măi, du-te la familia asta, uite adresa și spune că copilul a înviat.> <Cum a înviat? Cum a înviat, măi, copilul?> <Măi, dă scrisoarea asta!…>

Deci, după o zi sau două ajunge scrisoarea la mama. Mama nu a mai putut să se întoarcă cu căruța, a venit pe jos, pentru că erau atâția refugiați, că nu puteai să vii în sens contrar. Și sigur că m-a luat. Acolo nu erau căruțe, m-a pus pe un… [pat] de la spital – și asta țin minte, dacă mă credeți, că m-a luat o doamnă înaltă, o doamnă înaltă, îmbrăcată în alb, înaltă până la cer, și m-a dat huța. Probabil era o asistentă din asta îmbrăcată în halat și ea când mă legăna, că eu plângeam de durere, mie mi se părea că mă dă huța. Țin minte că erau brazi împrejurul spitalului – și asta țin minte.”

Țăranul ajungea la exasperare

tarani din bucovina

„În Galiția s-a produs o revoltă împotriva evreilor și toți au fugit în Bucovina și Moldova. Și au venit în Moldova pentru că, moldovenii fiind blânzi, i-o primit și le-o spus așa: <Voi nu aveți obligația să luptați pentru pământul ăsta… Bine ați venit! Vă faceți prăvălii, ce aveți, fiecare ce știe și puteți covieṭui cu noi așa cum conviețuiți și cu alții!> Ei ce au făcut?! Ai noștri au plecat pe front, au început și voluntarii și copiii și toți, din entuziasm pentru țară, trebuiau să plece. Și atunci le-au ocupat și locul de învățător și de primar și de notar și de… și de… Păsările, vitele, cerealele [luate] pe nimica toată le vindeau de șapte ori mai mult! Când s-au întors [ai noștri] de pe front și nu au găsit nici cal, nici vacă, nici bou, nici găină, nici nimica cu ce să [se hrănească]… […]

Ai noștri s-au întâlnit pe front cu ardeleni, cu alții din altă parte și au întrebat: <Cum să facem să câștigăm și noi un ban pentru familia noastră?> Și au venit unii cu idei noi, să cultive pământul. Și atunci evreii ce răspunseră? <Bade Arcade, matale ai cinci fălci…> – falca era mai mare decât un hectar – <deci dacă matale vrei, eu îți propun și cal și vacă și oaie și tot ce vrei. Îți aduc din Elveția, că acolo nu a fost război și au rasele cele mai bune… dar dacă îmi dai banii la toamnă eu îți dau numai cu 5%; îmi dai la anul îți dau cu 20%; dacă îmi dai peste trei ani, îți dau cu 30-40% și așa mai departe, cu cât îmi dai mai târziu, cu atât crește procentul.> Și, nevoit și puțin încurajat, [românul] s-a lăcomit <Apăi, adu-mi tauri, adu-mi și cutare și cutare și cutare…> <Bine, semnează!> Venea cu doi martori și semna cu el un contract. El, la toamnă, când venea cu cerealele la evreu, [acesta îi spunea]: <Nu am nevoie, nu am nevoie! Uite, hambarele mele sunt pline, magaziile sunt pline, nu am nevoie! Dacă le lași cu 15 bani sau 11 bani bine, dacă nu pleacă cu ele.> Ăsta, după ce descărca, vedea că tot ce i-a pus în palmă nu ajungea nici măcar pentru procente, sincer vă spun! […] Deci, țăranul… când îi lua și grădina și vaca și tot, nu numai că plângea: <că uite, copiii nu au ce mânca!>, dar chiar ajungea la exasperare și spunea <eu mă spânzur, eu nu mai trăiesc!> Eu, întrucât țineam la vecini, am luat odată niște pietre și am aruncat în domnul Hamerling și tata m-a bătut și zice: <Măi, băiete, mă faci de rușine! Eu sunt cineva aici, mă faci de rușine. Tu știi în cine ai dat? Ăsta e poporul lui Dumnezeu!…>”

[Interviu de Mariana Conovici, 2000]

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Muzică
Meteo Chișinău
2,18
Ceață
Umiditate:99 %
Vint:2,57 m/s
Sat
6
Sun
4
Mon
3
Tue
3
Wed
2
Arhivă Radio Chișinău