Alaa Arsheed are 29 de ani, o vioară și pașaportul unei țări care nu mai există. Când a părăsit Siria, la câteva luni după începutul revoltei titanice și disperate împotriva lui Assad, visa să se întoarcă repede acasă pentru a reîncepe să cânte și să predea vioara copiilor: acum însă, fumând o țigară în grădina Centrului de Cercetare în Comunicare "Fabrica", ne spune că se simte ca Orfeu care, pentru a ieși din infernul trecutului său, nu trebuie să mai privească deloc înapoi.

Povestea lui Alaa este cea a unei generații de sirieni care în urmă cu patru ani a îndrăznit să se imagineze ca fiind una revoluționară: tineri culți, liberali, burghezi, îndeajuns de îndrăzneți pentru a sfida tăcerea părinților terorizați de regim, dar nu destul pentru a supraviețui focurilor încrucișate de la Damasc și nebuniei islamice. Astăzi este o fantomă ștearsă, epigonul unei foste țări înmormântată sub un război care a făcut cel puțin 250.000 de victime și peste 5 milioane de refugiați.

"M-am născut la Suwayda, în provincia Darra locul în care în februarie 2011 a început primăvara noastră arabă" ne povestește Alaa în timpul unei pauze la "Fabrica", unde a înregistrat un CD cu 8 piese".
În anul 2011, familia Arsheed gestiona deja de 5 ani cafeneaua-galerie «Alpha», un spațiu cultural în care driblând cenzura, reușiseră să organizeze 140 de expoziții și circa 50 de evenimente. "Mi se pare că au trecut 100 de ani de-atunci. Eu și amicii mei știam ceea ce se întâmpla în Egipt și in Tunisia și ne așteptam ca și nouă să ni se întâmple același lucru, însă credeam că vom fi mai prudenți decât alții. Protestam prin artă, îmi amintesc și acum o re-elaborare grafică cu citate din Voltaire. Oamenii regimului erau destul de neciopliți, iar cei care venau în galerie nu înțelgeau nimic din ceea ce vedeau. Numai că noi aveam un public numeros. Până în momentul în care poliția l-a convocat pe tatăl meu pentru a-i da un avertisment. L-au și ținut puțin în arest. Eu muream de nerăbdare să acționez, însă pe de-o parte primeam non-stop avertismente, iar de cealaltă parte nu-mi plăcea deloc ideea că protestele se concentrau din ce în ce mai mult în jurul moscheilor, deoarece democrația nu are nimic de-a face cu credința. Așa încât nu am mai rezistat și am plecat la Beirut, vroiam să-mi eliberez țara. La scurt timp după plecarea mea au distrus galeria, au dat foc cărților și pânzelor intonând imnuri dedicate lui Assad: o masă de barbari orbiți de ură și de ignoranță".

Alaa vorbește rar și își ascultă vocea de parcă s-ar asculta cântând la vioară. Numai că muzica nu face atât de rău ca amintirile: "La Beirut supraviețuiesc. La început am locuit într-un garaj. Astăzi, cu trei joburi, dintre care cel mai bun este cântatul la nunți, reușesc să achit chiria apartamentului pe care-l împart cu fratele meu Ayan și cu surorile noastre Maruka și Kinda, cu toții muzicieni. În loc să vorbim despre Siria care nu mai există, cântăm: e mai puțin dureros. Ne-ar plăcea să formăm un cvartet, dacă vom continua să nu avem o patrie, am putea face concerte pe Skype... Părinții mei în schimb se încăpățânează să rămână și acum la Suwayda, chiar dacă sunt încercuiți de trupele guvernamentale și de ISIS. În zonă se mai află frontul al-Nusra și Armata Liberă Siriană. Mai devreme sau mai târziu se vor trezi cu războiul în casă".

Trecutul a rămas în urma și nu te mai poți întoarce. Însă viitorul lui Alaa nu este Libanul: "Prietenii mei se urcă în bărcile care pleacă spre Europa, numai că mie mi-e teamă. Ei nu au nimic, eu am muzica și mai degrabă visez să fug cântând...".

Alaa a văzut filmul "Concertul" al lui Radu Mihileanu. Îi cunoaște și-i iubește pe Tarkovski, Dostoievski și bineînțeles pe Schubert, Chopin, Beethoven. Îl iubea mult pe Nietzsche, însă spune că și-a luat o pauză de la el "pentru a metaboliza scurtcircuitul dintre Orientul Mijlociu și supraom". Ar vrea să rămână în Italia, ar vrea să ceară statutul de refugiat, ar vrea să plece de aici: "La Beirut l-am întâlnit pe Alessandro Gassmann. Absolut întâmplător: ploua. Filma un documentar despre refugiații sirieni și m-a vrut în film. După care a publicat pe Twitter numele meu făcându-mi o mulțime de complimente, iar "Fabrica" mi-a oferit posibilitatea de a participa la un workshop de două luni cu compozitori importanți. Acum mă aflu aici și nu vreau să mai plec, nu vreau să trăiesc la Beirut pentru a-mi plăti chiria, nu vreau să fiu devorat de ura care din țara mea contaminează încetul cu încetul întreaga regiune".

Alaa își mângâie vioara, care împreună cu un hard-disk stricat reprezintă toată averea sa. Gândindu-se mai bine, astăzi, când Siria nu mai există, l-ar mai sfida pe Assad? Se gândește. Plânge. Își îndreaptă umerii: "Da, aș face-o din nou. Avem dreptul de a ne debarasa de jumătate de secol de sclavagism, chiar dacă prețul plătit pentru asta trebuia să fie Siria".

Articol de Francesca Paci, LA STAMPA
Traducerea: Cătălina Păunel