Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840, părinții săi fiind Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, cu studii la Blaj, Pesta și Viena, teolog prin formație – profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, o figură remarcabilă a epocii de formare a învățământului românesc modern – , și Maria Popazu, sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu, de origine aromână.

În perioada 1846 – 1848, Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova.

În perioada Revoluției de la 1848, Ioan Maiorescu va pleca în misiune la Frankfurt am Main, iar restul familiei se va afla la București, iar mai apoi la Brașov, Sibiu, Blaj și, din nou, la Brașov, unde Titu Maiorescu va continua să studieze, între anii 1848 – 1850, cursul primar, la școala protodiaconului Iosif Barac.

În anii 1850-1851, Titu Maiorescu frecventează gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, chiar de la înființarea instituției de către unchiul său, Ioan Popazu, paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei.

În anul 1851, familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său reprezenta Ministerul Justiției.

Titu Maiorescu va fi înscris în clasa a II-a Gimnaziului Academic de la Viena, aparținând de Academia Tereziană, unde va studia între anii 1851-1858.

În perioada petrecută la Viena, Maiorescu va păstra „Însemnări zilnice”, un document de valoare inestimabilă – în total 42 de caiete – care se află acum în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București.

Cu ajutorul notițelor sale, aflăm că Maiorescu a fost, încă din adolescență, un caracter puternic, ambițios, pasionat de cultură și dornic de afirmare prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci, cel mai adesea proveniți din rândurile aristocrației.

În anul 1858, Maiorescu va absolvi ca șef de promoție Academia Tereziană, o binemeritată încununare a modului în care a ales să aprofundeze toate cunoștințele dobândite.

Au urmat studiile de la la Berlin, la „Giessen”, unde va obține doctoratul „magna cum laude“, apoi licența în litere și filosofie la Sorbona, în decembrie 1860, și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept, la 28 noiembrie 1861, cu teza „Du régime dotal”.

La 3 ianuarie 1857, sub pseudonimul Aureliu, va trimite o lucrare, o prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, revistei Gazeta de Transilvania, care este considerată prima încercare publicistică a lui Maiorescu.

În anul 1858, pe lângă activitatea universitară, va preda psihologia la pensioane particulare și limba franceză în familia Kremnitz – celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm și Hermann.

Revenit pentru scurtă vreme în țară, Maiorescu va publica articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

În 1861, îi apare la Berlin lucrarea de filosofie „Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form”/„Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”, în care se întrevede influența ideilor lui Johann Friedrich Herbart, filosof și psiholog german, fondator al pedagogiei ca disciplină academică, și Ludwig Feuerbach, filosof german preocupat, mai ales, de critica religiei.

La 10 martie 1861, Maiorescu susține, la Berlin, conferința „Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik”/„Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner”, care va fi reeditată la 12 aprilie la „Cercle des sociétés savantes“ din Paris, și reluată, la 27 aprilie, la Societatea de filosofie din Berlin.

În decembrie 1861 se va stabili la București, iar la 10 decembrie 1861, începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în familie”.

La revenirea în țară, Titu Maiorescu își manifestă plenar voința de a contribui la instituirea în statul recent format în urma Unirii din 24 ianuarie 1859, a unei evoluții culturale și politice de nivel european.

Începând cu o vârstă (totuși) fragedă, 21 de ani, cariera sa cunoaște o ascensiune fuminantă.

În vara anului 1862, Maiorescu este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror.

În același an se va căsători cu Clara Kremnitz, iar către finalul anului ajunge profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.

În anul 1863, i se repartizează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”.

Între februarie și septembrie 1863, la doar 23 de ani, este ales Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași, iar la 18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani.

În octombrie 1863, Maiorescu este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași, unde va preda pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea și unde va iniția practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.

Tot în 1863, Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862-1863”.

La 28 martie 1863, s-a născut fiica lui Maiorescu, Livia, iar la 8 octombrie, este numit director al Institutului Vasilian din Iași, unde va realiza ample reforme, în acest scop realizând inclusiv o călătorie de documentare la Berlin.

În anii 1863 – 1864, Maiorescu va preda și filosofia la Facultatea de Litere din Iași și tot în această perioadă, publică „Anuariul Institutului Vasile Lupu, Școala normală Trei Ierarhi din Iași, pe anul școlar 1863-1864”, în care Ion Creangă figurează ca premiant.

La 9 februarie 1864, inițiază, la Iași, „prelecțiunile populare“, cu prilejul cărora va înființa societatea „Junimea” împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor și Theodor Rosetti. Maiorescu va continua, cu intermitențe, conferințele pe teme umaniste, în cadrul „Junimii“, până în 1881.

Între octombrie 1864 și aprilie 1865, Maiorescu va fi suspendat din învățământul universitar în urma unor acuzații calomnioase proferate de adversarii politici și de la Școala normală, în frunte cu N. Ionescu.

La 8 februarie  1865, este achitat în procesul în care este acuzat de imoralitate, iar la 26 mai este reintegrat în învățământ.

În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu își expune opiniile asupra scrierii în limba română, idei teoretizate apoi în studiul „Despre scrierea limbii române”.

La 10 ianuarie 1866, obține accesul în Baroul Iași, începând să profeseze avocatura.

Tot în anul 1866, îi apare volumul „Despre scrierea limbii române”, ed. I (cuprinzând partea I și a II-a), participă la înființarea Societății Academice Române – fiind unul dintre primii șapte membri ai forului din vechiul regat, alături de Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu și Nicolae Ionescu.

În același an, împreună cu o asociație de profesori, Titu Maiorescu întemeiază „Institutul academic”, care va fuziona în 1879 cu „Liceul” nou sub denumirea de „Institutele unite” (1879—1907).

La 1 martie 1867, apare revista „Convorbiri literare”, organul literar al „Junimii“, în faza ieșeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi, o revistă în care îi apare, în același an, primul studiu de critică literară, „Despre poezia română”.

Tot atunci, publică volumul „Dreptul public al românilor și școala lui Bărnuțiu”, iar în „Convorbiri literare” i se publică materialul „În contra direcțiunii de astăzi a culturii române” și „Aforisme”.

În 1868, la 16 ianuarie, este înlăturat de la direcția Școlii Normale, iar la 10 octombrie, demisionează din Societatea Academică Română, în semn de protest față de exagerările latiniste ale unora dintre membri.

Tot atunci, va fi acuzat de către A. Densusianu că studiul său, „Poezia română” este un plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, însă acuzația va fi anulată de cercetătorii operei lui Maiorescu.

În același an, în „Convorbiri literare” îi apare materialul „În contra direcției de astăzi în cultura română”. Iată un fragment din acest material: „Cufundată până la începutul secolului al XIX-lea în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia de atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile Revoluțiunii franceză au străbătut până în extremitățile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea mișcare extraordinară spre fântânele științei din Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăților străine. Din nenorocire, numai lustrul de afară! Că nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele mărețe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizației, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista“.

Titu Maiorescu a fost un reformator în mai multe domenii precum: ortografia limbii române, pedagogia sau critica literară, însă ceea ce l-a surprins și l-a îndurerat cel mai mult a fost că majoritatea românilor cu studii în străinătate reveniți în țară doreau un progres rapid și superficial. Așa a ajuns Maiorescu la „teoria formelor fără fond”, ilustrată pentru prima dată, cel mai elocvent, poate, în materialul apărut în 1868, în „Convorbiri literare”. Țara dispunea de aceleași forme de civilizație apuseană, dar nu avea spiritul necesar păstrării și utilizării lor corecte.

La 9 august 1869, se va naște fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, care, din nefericire, va muri la doar trei ani, la 26 noiembrie 1872.

La 24 martie 1870, va fi destituit din învățământ pe motiv că pledase în câteva procese, însă va fi reprimit la scurtă vreme, iar în luna mai este ales deputat în Parlament.

În revista „Convorbiri literare”, la 15 aprilie, este publicată poezia lui Eminescu „Venere și Madonă”, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.

În iunie 1871, are loc prima întâlnire între Maiorescu și Eminescu, la Botoșani.

În 1872, Maiorescu traduce „Aforisme asupra înțelepciunii în viață” de Arthur Schopenhauer și publică articolul „Direcția nouă în poezia și proza română”.

Un an mai târziu, îi apar articolele „Răspunsurile „Revistei Contimporane” în Convorbiri literare, și, în broșură, „Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile „Revistei contimporane“”, Iași.

Între 7 aprilie 1874 și 29 ianuarie 1875, este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, poziție din care va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învățământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învățământ în licee și se va ocupa de organizarea învățământului superior politehnic.

Va demisiona de la minister pe motiv că i se respinsese proiectul de lege, însă la foarte puțin timp după aceea, este propus ca membru al Societății „România Jună“ din Viena.

La 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin și tot în acel an îi apare primul volum de „Critice” și lucrarea „Logica elementară”, după un studiu de 19 ani al său asupra acestei discipline filosofice.

În martie 1877, Maiorescu preia conducerea ziarului conservator „Timpul”, iar în ianuarie 1878, este din nou deputat în Parlament.

La 24 mai 1879, Titu Maiorescu revenea în rândul membrilor Academiei Române, și tot atunci îi apare ediția a II-a a lucrării „Regulile limbii române pentru începători” (clasa a II-a primară), retipărită cu învoirea autorului de către Ion Creangă, la Iași.

În anul 1880, Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, și sub președinția lui Bariț, îar în 1881, în „Convorbiri literare” îi apar articolele „În contra neologismelor” și „Literatura română și străinătatea”.

În anul 1883, îi apare articolul „Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare”, mai întâi în Almanahul Societății Academice „România jună“ din Viena – în același număr în care era publicat „Luceafărul” eminescian – , apoi în „Convorbiri literare”.

În același an, Maiorescu publică ediția princeps „Poezii” de Mihai Eminescu, la Editura Librăriei Socec & Comp. București, despre care afirmă că este izvorâtă… „dintr-un simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață“. în Între anii 1883-1913, Maiorescu va publica nu mai puțin de 10 ediții ale „Poeziilor” lui Eminescu.

La 10 octombrie 1884, Maiorescu își reia cariera didactică în cadrul Universității din București, cu cursurile de Logică și Istoria filosofiei, iar în anul care va urma, îi apare articolul „Comediile domnului Caragiale”, în „Convorbiri literare”, care, din acel an se mută la București.

În decembrie 1886, va divorța de soția sa, Clara, care se va îmolnăvi de cancer și va muri, la scurt timp.

În anul următor, Maiorescu se căsătorește cu Ana Rosetti, iar la 23 martie 1888, devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, funcție din care va demisiona la 29 martie 1889.

În „Convorbiri literare” îi apare articolul „Eminescu și poeziile sale”, iar la 16 noiembrie 1890, redevine Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.

În același an, îi apare volumul tradus după Arthur Schopenhauer, „Aforisme asupra înțelepciunii în viață” și publică articolul „Asupra personalității și impersonalității poetului”, în „Convorbiri literare”.

La 31 octombrie 1892, este ales rector al Universității din București, iar în 1893, îi apare „Anuarul Universității din București pe 1892—1893”.

În anul 1897, Titu Maiorescu demisionează din funcția de rector al Universității, iar în „Convorbiri literare” îi este publicat articolul „Oratori, retori și limbuți”.

Un an mai târziu demisionează din învățământ, dar continuă cursul de la Universitate, la solicitarea ministerului.

Titu Maiorescu face parte, apoi, din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaște prioritatea fonetismului în scrierea limbii române, iar în 1904, el prezintă în sesiunea Academiei, proiectul ortografic.

În anii următori va realiza mai multe rapoarte asupra unor volume concepute de Goga, Sadoveanu, Brătescu-Voinești, iar în 1908, este tipărită „Critice” (1866—1907), ediție completă, în trei volume.

La 9 martie 1909, se pensionează din învățământ, în anul următor este numit ministru de Externe, pentru ca în iulie 1912, să devină ministru al Justiției.

La 28 martie 1913, Titu Maiorescu este numit prim-ministru și ministru de externe, calitate din care prezidează conferința de pace de la București în urma războiului balcanic, între Bulgaria, pe de-o parte și Serbia, Muntenegru, Grecia și România de cealaltă parte. Ziarele vremii, „Conservatorul”, „Dimineața”, „Epoca”, „Universul”, Dreptatea, au relatat pe larg, în lunile iulie-august, desfășurarea acestui important eveniment, în urma căruia România și-a modificat granița de sud a țării, prin câștigarea teritoriului Dobrogei de Sud (Cadrilaterul).

La 4 iunie 1914, se retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României.

La 14/27 august 1916, participă la Consiliul de Coroană, pronunțându-se, din nou, pentru neutralitate, iar în perioada războiului rămâne în București, refuzând orice colaborare cu ocupanții germani.

La 18 iunie 1917, Titu Maiorescu a plecat la Domnul, la vârsta de 77 de ani, în urma unui atac de cord. Este înmormântat, fără fast, la cimitirul Bellu din București.

Pe lângă toate calitățile sale excepționale, Maiorescu a avut și câteva declarații care i-au adus acuzații de misoginism. Un astfel de moment a fost cel din anul 1882, într-o conferință susținută la Ateneul Român, când el susținea că femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic: „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

I s-a mai reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.

O serie de opere ale sale au fost publicate postum: „Jurnal”, în zece volume, considerat cel mai lung jurnal intim din literatura română, „Scrieri de logică”, restituite de Alexandru Surdu, Editura științifică și enciclopedică, 1988, „Istoria politică a României sub domnia lui Carol I” ediție de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1994 și „Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, 2001-2003.

În anul 1990, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea sa, Societatea Numismatică Română  – secția Iași, a lansat o medalie comemorativă.

La 21 octombrie 2013, cu ocazia împlinirii a „150 de ani de la constituirea Societății literare Junimea”, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei. Pe reversul monedei era gravat portretul lui Titu Maiorescu, alături de „obiecte care-i definesc activitatea în domeniul literaturii: cărțile și pana de scris”.

La 16 februarie 2015, Banca Națională a României punea în circulație, cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu,  un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac cuprat).