Potrivit unui material realizat de RADOR, Regina Maria a ajuns să cunoască profund poporul român, cultura, obiceiurile, regiunile rurale și, mai ales, aspirațiile sale, care au devenit și ale ei.

Ea s-a implicat activ în viața politică, având întâlniri cu miniștri și diplomați, susținându-și fervent punctele de vedere. Înainte și după izbucnirea Primului Război Mondial, Regina Maria a dedicat cu generozitate timp și energie, soldaților răniți pe front și bolnavilor de tifos și holeră, a coordonat colaborarea cu Crucea Roșie, a organizat spitale de campanie și a strâns fonduri pentru serviciul de ambulanță, primind supranume precum ”Regina soldat” sau ”mama răniților”.

Regina Maria s-a alăturat, apoi, oamenilor de stat români de pe o poziție neoficială, la convorbirile de pace de la Paris, rolul ei important în Marea Unire de la 1918 fiind de necontestat.

Fermecătoare și distinsă, Regina Maria s-a bucurat de-a lungul vieții de atenția celor mai importante personalități politice și numai, pe plan mondial.

Regina Maria a continuat să pledeze cauza României și să promoveze valorile țării dincolo de granițe, dragostea de România fiind una cu ființa sa, până când a fost îndepărtată din viața politică a țării, odată cu preluarea tronului de către fiul său, Carol al II-lea. S-a retras la Balcic sau la Castelul Bran, dându-și ultima suflare la Castelul Pelișor, casa visurilor sale.

Alteța Sa Regală Principesa Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia. Principesa Maria a fost fiica lui Alfred al Marii Britanii și Irlandei, Principe de Saxa-Coburg-Gotha, Duce de Edinburgh (1844–1900), care refuzase, în 1863, Tronul Greciei, și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920). Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881).

Anii copilăriei i-a petrecut în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, vizitând des Curtea țarului, bunicul său, dar și Malta, unde a petrecut clipe frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-lea al Marii Britanii și Irlandei.

Despre educația primită de prințesa Maria, una cu adevarăt regală, Nicolae Iorga afirma: „credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetița plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei”.

La 10 ianuarie 1893, la doar 17 ani, s-a măritat cu Principele Moștenitor al României, Ferdinand, la nunta lor fiind prezent și Împăratul Germaniei. Prin căsătoria cu catolicul Ferdinand, Maria a pierdut locul din Linia de Succesiune la Coroana Marii Britanii.

Cei doi au avut șase copii: Principele Carol – viitorul Rege Carol al II-lea, Principesele Elisabeta și Mărioara, Principele Nicolae, Principesa Ileana și Principele Mircea – care a murit la doar trei ani din cauza febrei tifoide, constituind una din marile drame ale existenței Reginei.

Maria s-a mutat în țara ei de adopție, iar calitățile ei remarcabile, naturalețea ei impresionantă, au transformat-o repede într-o figură publică de primă mărime, cucerindu-i pe români. Era inteligentă, frumoasă, plină de curaj și de hotărâre, împlicându-se în viața culturală românească și în multe proiecte sociale.

Astfel, în anul 1893, a luat ființă Societatea „Domnița Maria“, care avea să cultive arta populară.

În anul 1904, Principesa Maria a organizat, în parcul Cotroceni, spectacole de caritate, în beneficiul unui orfelinat, iar unul dintre spectacole, „Visul unei domnițe”, regizat de Alexandru Davila, a fost jucat de actori amatori, printre care s-au aflat și Maria, alături de copiii ei, Carol și Elisabeta.

În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913) a izbucnit o epidemie de holeră, în iulie 1913, în tabăra românească situată în apropiere de Sofia. Principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaților români, apoi, după revenirea la Sinaia, ea a obținut acordul Regelui de a organiza o tabără de ajutor pentru aceștia.

În septembrie 1914, Maria devine regină, odată cu moartea lui Carol I și cu încoronarea lui Ferdinand ca rege al României, iar legăturile ei de sânge cu Anglia și Rusia și convingerea că Anglia nu va fi învinsă niciodată, au determinat-o să susțină necesitatea alierii României cu Antanta, în vederea recuperării provinciilor românești aflate sub stăpânire austro-ungară.

De asemenea, sunt de remarcat rolul ei de sfătuitor al Regelui Ferdinand, și în decizia acestuia de a intra în război împotriva patriei sale de origine, dar și corespondența cu verii ei primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii și Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, în care a pledat cauza României.

În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria devine eroină națională, fiind o participantă activă, pe front, unde încurajează răniții și soldații din cele mai importante puncte de luptă, nu se teme de gloanțe, epidemii, de tifosul exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie.

A fost numită comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori, care i-a purtat numele și a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind și o iscusită călăreață.

Contribuția sa remarcabilă pe front îi aduce supranume precum „Mama Regina“, „Mama răniților“ sau „Regina-soldat“.

Regina Maria a înființat  organizația care i-a purtat numele, prin care a dezvoltat o rețea de spitale în Moldova și serviciul de ambulanță.

În anul 1918, după ce a revenit dintr-un București cuprins de molime, Regina s-a îmbolnăvit și, pentru câteva zile, viața sa a fost în primejdie. După însănătoșire, ea pornea spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuție, într-o călătorie de apărare a intereselor românești.

Așadar, după anii de război, Regina vizitează Franța și Marea Britanie, fiind trimisă de Rege și susținută de clasa politică, pentru a pleda cauza țării la Conferința de Pace de la Paris, unde a fost unul din cei mai potriviți emisari, impresionând prin puterea ei de convingere, spre a obține recunoașterea visului istoric al românilor: România Mare.

La 7 martie 1919, Regina Maria îl vizita pe prim-ministrul francez Georges Clemenceau, cu care aborda un posibil ajutor pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa și a Banatului, în întregimea lui. Unele cronici consemnează dialogul pe care cei doi l-ar fi avut: Clémenceau, supranumit „Tigrul“, i-ar fi spus:  „Madame, ceea ce cereți este partea leului!“, la care Regina Maria ar fi răspuns, fără ezitare: „Este ceea ce leoaica cere tigrului!“

La 8 martie 1919, după dejunul, de la Paris, cu Raymond Poincaré, Președintele Franței, este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie.

În aceeași zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, fiind singura femeie căreia i se rezervase o asemenea onoare.

Tot atunci, la Paris, Regina Maria s-a întânit și cu alte personalități importante precum Președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, Herbert Hoover, Lloyd George (Prim-ministrul Marii Britanii), Mareșalul Foch, Aristide Briand, Eleftherios Venizelos, Arthur Balfour, Sir Robert Cecil, Anne de Noailles.

La doi ani distanță de înfăptuirea Marii Uniri, la 1 decembrie 1920, ca o recunoaștere a meritelor sale excepționale în făurirea României Mari, Consiliul Orășenesc al Branului decidea: „Să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lăcrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avțânt irezistibil inimile populației țării întregi”.

În 15 octombrie 1922, are bucuria de a participa, alături de soțul ei, la Încoronarea de la Alba – Iulia. Remarcabilă a fost imaginea ei, cu coroană pe cap și mantie lungă, aidoma împărăteselor bizantine, dar și asemenea domnițelor românce din secolul al XVI-lea.

La 26 martie 1926, se peterece un moment remarcabil din biografia sa: chiar în ziua de Bunavestire, regina Maria a trecut la ortodoxism, într-o ceremonie desfășurată la palat, ea spovedindu-se, fiind dezlegată de patriarhul Miron Cristea și fiind primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada 18 octombrie – 24 noiembrie 1926, efectuează o vizită în Statele Unite ale Americii, alături de copiii ei, Ileana și Nicolae, un moment care a marcat apogeul popularității sale și, conform mai multor opinii avizate, apogeul popularității unui reprezentant al Statului român în lume.

Acolo, peste Ocean, Regina și suita au fost primiți de oficialități, de mulțimi entuziaste, fiind impresionant modul în care Maria, prin prețuirea de care se bucura, atrăgea, de fapt atenția, asupra țării sale de adopție pe care a iubit-o nespus.

Regina Maria a vizitat, printre altele: New York – unde a fost întâmpinată, la 18 octombrie 1926, la Primăria Orașului New York de primarul James J. Walker care i-a oferit cheia orașului – , Washington, DC – la 19 octombrie 1926, Președintele Statelor Unite ale Americii a primit-o pe Regină la Casa Albă și i-a întors vizita, mergând la Legația României, iar seara, Președintele a oferit o recepție în cinstea Reginei Maria – , Philadelphia – unde a participat la Expoziția Internațională, la 21 octombrie 1926 – , Brooklyn – în 23 octombrie a fost primită de președintele Camerei de Comerț – , Buffalo – unde, la 25 octombrie, i se închină o odă -, Portland – Oregon, Denver, Indianapolis, Chicago, Ohio, Minneapolis, Seattle, Kansas City, Maryhill – unde a inaugurat un muzeu care păstrează și acum obiecte ce i-au aparținut Reginei.

Vizita în America a Reginei Maria rămâne un exemplu de diplomație regală, ea fiind scurtată din cauza înrăutățirii stării de sănătate a Regelui Ferdinand.

După moartea lui Ferdinand I, în 1927, Maria a României își dedică toată energia bunului mers al țării, sub domnia nepotului său, Regele-copil Mihai. Alături de Principesa-mamă Elena, ea îl însoțește pe noul Rege în toate împrejurările, ocrotind copilăria celui chemat prea devreme să ia locul bunicului, însă Maria avea să devină profund rănită de atitudinea fiului său celui mare, Carol, care prin excesele din viața personală punea în pericol nu doar dinastia ci și țara.

În memoriile ei, Regina Maria mărturisea: „Copiii mei erau punctul central al vieții mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimașe și nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor frumos.”

În 1930, după venirea la putere a lui Carol al II-lea, rolul acesteia în viața publică  a fost mult diminuat, iar la scurt timp a fost obligată să se autoexileze la Balcic, aflat pe atunci în România, unde anturajul său era strict supravegheat și unde i s-a interzis orice implicare politică.

Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936, confruntându-se cu violente hemoragii interne, fără a se cunoaște cu exactitate detaliile bolii, suspectându-se varice pe esofag sau chiar cancer.

A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie 1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de Dresda, însă aflând de la doctori ca sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară, la 14 iulie.

Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România însă monarhul României a refuzat. S-a oferit, însă, Hitler să îi pună la dispoziție un avion sanitar, pe care regina l-a refuzat însă, hotărând să se întoarcă în țară cu trenul.

A murit la Sinaia, la Pelișor, în Camera de Aur, la 18 iulie 1938, la vârsta de șaizeci și doi de ani, după o suferință teribilă, accentuată de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, și de indiferența acestuia față de degradarea ei fizică.

Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la București, în Capitală și la Curtea de Argeș, uriașe mulțimi au prezentat onorul Reginei plecate.

La dorința Reginei Maria, inima i-a fost depusă în capela „Stella Maris“ de la Balcic, ctitoria ei. Doi ani mai târziu, după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, urna a fost mutată la Bran, de unde a fost luată în timpul regimului comunist. Tratamentul necorespunzător a deteriorat prețioasa relicvă, care nu și-a regăsit locul de odihnă până în 3 noiembrie 2015. Atunci, prin decizia Majestății Sale și hotărârea Guvernului României, inima reginei a fost depusă, pentru un timp nedeterminat, în încăperea în care a bătut pentru ultima oară, Camera de Aur de la Castelul Pelișor.

Regina a fost foarte legată de mai multe locuri, adesea vorbindu-se de „casele visurilor ei”: Castelul Bran, Domeniul Balcic, de pe malul Mării Negre, Palatul Cotroceni și Castelul Pelișor, singurul castel în stil Art Nouveau din România.

Unele dintre acestea au fost decorate după gustul ei și toate au moștenit câte ceva din personalitatea sa remarcabilă.

Castelul Bran a fost construit la sfârșitul secolului al XIV-lea și a fost dăruit de primarul dr. Karl Ernst Schnell și de Consiliul orășenesc Brașov, la 1 decembrie 1920, Reginei Maria, care l-a restaurat și reamenajat, între anii 1921 și 1932, beneficiind în primul rând de serviciile arhitectului Karel Liman. Castelul Bran a devenit reședință de vară a Reginei Maria și a fiicei ei, Principesa Ileana. Reședința de la Balcic, amenajată începând din anul 1925, este împlinirea unui vis de pace al Reginei.

Palatul Cotroceni din București, destinat de Carol I drept reședință principilor moștenitori, fusese transformat de către tânărul cuplu Ferdinand și Maria, în timp, într-o reședință spațioasă și plină de farmec.

Regina a creat în România un stil specific Art Nouveau, îmbinând, într-o manieră personală, elemente celtice, bizantine și românești. Considerat „casa de vis” a Reginei Maria, Pelișorul este imaginea fidelă a gusturilor Reginei în materie de frumos, dezvăluind personalitatea sa îndrăzneață, misterioasă, romantică. Este locul în care Regina Maria avea să-și găsească sfârșitul, la 18 iulie 1938, și locul în care inima sa este găzduită pentru totdeauna.

Maria a României a fost, în multe privințe, un exemplu, prin frumusețea și eleganța ei, prin inteligență și cultură, prin farmecul și forța prezenței sale, prin devotamentul față de țară și față de familie, prin talentul de „ambasador irezistibil“, ea devenind subiectul a mii de pagini scrise în literatura română și mondială.

Regina Maria a fost în permanență prezentă în presa românească și internațională, cu articole scrise de sau despre ea, cu interviuri sau montaje fotografice.

A fost, la rându-i, autoarea multor cărți, unele de literatură pentru copii, altele cu caracter autobiografic sau de prezentare a României, a scris poezii, povestiri sau romane publicate în România, Marea Britanie, Statele Unite sau Franța. „Povestea vieții mele”, cartea sa de memorii, a avut un mare succes în Marea Britanie, în perioada 1934–1936, iar Regina a fost prima femeie invitată să prezideze un dineu al Fondului Literar Regal. „Povestea vieții mele” s-a publicat din nou în zilele noastre, în România și în Franța.

A ținut și un jurnal, care însumează aproximativ 100 de caiete, și a lăsat numeroase manuscrise.

Multe dintre nuvele i-au fost adaptate pentru teatru, balet, film, radio și televiziune.

Regina Maria a fost și o talentată pictoriță, fiind și creatoarea unei societăți artistice, care i-a avut printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, intitulată „Tinerimea artistică”. Aceasta i-a inclus, printre membrii săi, pe artiștii plastici de valoare ai perioadei interbelice: Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, și alții.

Regina Maria a rămas una dintre cele mai importante personalități ale istoriei românești, prin exemplaritatea destinului ei, prin felul în care a întruchipat un adevărat mit feminin.