Luni, 4 martie, marcăm 137 de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu remarcabil om politic, jurist și profesor, cel mai mare diplomat român din istorie, fost ministru de externe al țării în mai multe mandate și singurul președinte al Ligii Națiunilor reales pentru două mandate consecutive. 

Una din personalitățile de prim rang pe care România le-a dat, Titulescu a fost un om dedicat țării sale, în pofida ostilității cu care a fost tratat, a izolării politice, punând la dipoziție un fantastic univers de idei și acțiune politică, care au depășit de multe ori granițele verosimilului. Orator de calibru, desăvârșit caracter și diplomat de talie internațională, Titulescu a fost un om al păcii, care a militat în favoarea relațiilor cordiale cu vecinii dar și a restabilirii relațiilor cu Uniunea Sovietică – deșii unii i-au reproșat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiția protejării granițelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunțe la cariera diplomatică și să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepționale, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru întregi generații care aveau să-i succeadă, și un reper de marcă al României în diplomația internațională, fiind considerat de mulți istorici drept cea mai importantă personalitate internațională din perioada interbelică.

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia avocatului Ion Titulescu și a Mariei Urdăreanu, care i-a lăsat drept moștenire o mică moșie ca mijloc de existență.

Ion Titulescu a fost, pe rând, prefect al județului Dolj, președintele Curții de Apel din Craiova și deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu.

Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, în Titulești, Olt.

A urmat cursurile școlii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susținut la Școala primară Obedeanu.

A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare al instituției, și a obținut o bursă la Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiții juriști Marcel Planiol și Charles Lyon-Caën.

În anul 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.

În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiași instituții de învățământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites éventuels”.

În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței și își aprofundează cunoștințele de limbi străine, ajungând să vorbească la perfecție franceza, engleza, germana și italiana.

În anul 1905 se întoarce în țară, unde se înscrie în barou, iar în 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iași, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu.

Apar, în această perioadă, primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învățământului juridic din țara noastră, materializate în lucrările „Observațiuni asupra reorganisării facultăților de drept” și „Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică”, dar și în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, predat din anul 1905 la Facultatea de Drept din Iași. Profesorul Titulescu milita pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, pentru realizarea unor prelegeri atractive, pentru stabilirea unor principii ale eticii profesionale, și solicita renunțarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor și punerea accentului pe latura economică a științelor juridice.

De asemenea, se remarcă prin abordarea progresistă a prevederilor Codului Civil, dar propune și introducerea unor noțiuni de sociologie, care, conform celor propuse de Titulescu, ar aduce aceste specializări la nivelul ridicat al facultăților similare din străinătate.

La 29 aprilie 1907 se căsătorește cu Ecaterina (Catherine, sau Caterina) Burcă, originară din Roșiorii de Vede, fiica unui proprietar din Tituleștii de Olt, cei doi formând, se spune, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de secol XX. În întreaga carieră politică a soțului, Caterina a știut, cu delicatețe și fermitate, să-și susțină din umbră ambițiosul soț, l-a încurajat mereu, era prima care îi asculta discursurile celebre, opere oratorice pe care și astăzi încă le mai studiază în școală pasionații de istorie.

La 13 aprilie 1909, Titulescu obține docența Facultății de Drept din Iași, în urma unei hotărâri semnate de ministrul Educației, Spiru Haret, apoi este transferat la catedra de drept civil de la Universitatea din București.

Titulescu era și un susținător înverșunat al micilor proprietăți, un exemplu în acest sens fiind lucrările în care acesta susține ideea despăgubirilor pentru pagubele aduse moșierilor de răscoalele din anul 1907.

Devine un renumit avocat, în urma studierii aprofundate a dosarelor și a pledoariilor extrem de convingătoare din fața tribunalelor din țară dar și din străinătate.

Intră în politică, în anul 1909, fiind membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take lonescu, unde se arată un adept al reformelor sociale și economice, în remarcabilele sale discursuri, susținute atât din calitate de deputat (din 1912) cât și de avocat, militând pentru ideea corelării între dezvoltarea statului și mersul evenimentelor sociale și politice. Din perspectivă socială, pledează pentru împroprietărirea țăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, susține introducerea votului universal.

A fost loial convingerilor sale, și dând curs trăirilor, se angajează ca un înfocat susținător al românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața…Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.

Este numit ministru de finanțe în guvernul Averescu, în 1917, pledând pentru reforma fiscală, cu caracter național, pentru toate provinciile românești, și cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile echității și creșterii impozitelor directe.

În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează ca membru al Consiliului Național Român, înființat de el alături de mari personalități române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille. Scopul organizației era acela de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.

Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România Mare. La temelia acesteia, alături de regele Ferdinand, regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a. stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.

Primește prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferința de Pace de la Paris, și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România.

Și tot în anul 1920, devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societății Națiunilor – înființată în urma Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizației Națiunilor Unite de astăzi – și la lucrările majorității sesiunilor Consiliului Ligii Națiunilor, poziții ocupate până în anul 1936.

Începând cu anul 1922, Titulescu se dedică exclusiv politicii externe a țării, din calitatea de diplomat și ministru de externe.

A fost trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra (1921 – 1927; 1928 – 1932), devenind punctul cardinal al politicii externe a României.

A stăruit pentru punerea în practică și păstrarea prevederilor tratatelor internaționale sau bilaterale de pace, iar cu prilejul conferinței anglo-sovietice din 1924, și-a exprimat opțiunea pentru reglementarea relațiilor cu U.R.S.S.

A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris și Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalități politice europene, la Praga și Belgrad a făcut posibile înțelegerile dintre statele sud-est europene și a participat la pregătirea pactului Briand-Kellog, prin care războiul a fost scos în afara legii, acord la care țara noastră a aderat fără întârziere.

Trebuie spus că Titulescu dovedea, în discursul său, un talent oratoric, dublat de stăpânirea noțiunilor, care determinau auditoriul să îl asculte mereu cu maxim interes, aceste calități făcându-l extrem de apreciat în toate forurile internaționale.

Titulescu a dovedit, de asemenea, un talent anticipativ de excepție al evenimentelor, aducând în discuție idei care, peste ani, aveau să se dovedească de o mare acuratețe și pertinență.

Dar Titulescu s-a remarcat și prin iubirea pentru pământul natal, perspectivă din care a judecat și a propus soluții pentru rezolvarea unor momente importante pentru interesele românești pe plan mondial.

Marele diplomat a lansat idei extrem de originale, atât din poziția de ministru de externe al României sau ca președinte al Ligii Națiunilor, cum sunt colaborarea efectivă a popoarelor pe plan economic și politic prin acorduri, principiul indivizibilității păcii prin coalizarea tuturor țărilor dornice de pace, sub un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune, condamnarea primului război mondial și a oricărei politici revanșarde, reglementări internaționale ca modalitate de menținere a păcii. Titulescu era adeptul unor înțelegeri regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante și a Înțelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea de forțe suprastatale.

A avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Națiunilor, în privința primejdiei fasciste și hitleriste, reprezentată în Europa de regimurile lui Mussolini și Hitler, sau de ideile Partidului Comunist Român.

A manifestat un tact aparte în relațiile bilaterale, un exemplu fiind relația noastră cu Uniunea Sovietică, alături de care a dus, în mai multe împrejurări, o politică comună de securitate colectivă.

În anii 1927-1928 și 1932-1936, Titulescu a fost numit ministru al afacerilor externe. A contribuit la dezvoltarea relațiilor bilaterale cu țările lumii, fiind de menționat, spre exemplu, cele cu țările Americii Latine, materializate prin deschiderea de legații, prima fiind cea de la Rio de Janeiro, în anul 1928, cu sprijinul și intervenția sa directă. Demersurile sale au determinat deschiderea de noi legații ale României în Argentina, Chile, Mexic,  Peru și Uruguay.

Între anii 1929 – 1933, în perioada marii crize economice, când s-a promovat în România politica intervenției masive a capitalului străin și a împrumuturilor de pe piața externă, Titulescu a încercat, fără succes, să contribuie la ameliorarea situației economice a României. În toamna anului 1930 este ales președinte al Societății Națiunilor, aproape în unanimitate, iar în anul următor a fost ales pentru a doua oară în această funcție, un lucru care nu era conform uzanțelor.

În anul 1931 este însărcinat cu formarea guvernului, însă soluțiile sale nefiind bine primite, renunță și se întoarce la Londra.

Devine, apoi, din nou, ministru de externe, post în care a activat până în anul 1936, când a fost demis de către forțe care nu agreau politica sa de pace și ideea apropierii de toate țările vecine.

În anul 1932, la Conferința internațională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului și al extinderii războiului în Europa, și mai ales după ieșirea Germaniei din Liga Națiunilor, Titulescu suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de externe, Litvinov, la care se raliază apoi și statele Micii Înțelegeri, proces finalizat prin semnarea actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoașterea statului sovietic și reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S.

În mai 1934, în urma unei înțelegeri între Titulescu și Litvinov, este recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relațiilor diplomatice întrerupte unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917.

La 16 mai 1935 se semneaza pactul de asistență prin care U.R.S.S. și Cehoslovacia se angajau să-si acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, la care România și-a dat adeziunea, prin intermediul lui Titulescu.

În același an, realismul gândirii lui Titulescu și activitatea sa prodigioasă în slujba păcii, au determinat Consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filosofie din Iași să adopte, la 7 februarie, hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, și cu sprijinul altor personalități politice ale vremii, dar, se pare, anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea în acest fel a unei recunoașteri de largă expresie națională și internațională.

În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române, iar în iulie 1935, cu toată rezistența lui Carol al II-lea, Titulescu începe tratativele pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, dupa modelul celor franco-sovietic și al celui ceho-sovietic, tratative continuate și pe parcursul anului următor.

În acest context, forțele de dreapta din țară întețesc atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu înlăturarea acestuia din funcție, la 29 august 1936, în momentul în care se găsea în străinătate. Carol al II-lea s-a aliniat astfel presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar și externe, și, după ce îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale, îl obligă să se exileze, Titulescu stabilindu-se mai întâi în Elveția, apoi în Franța.

Pe mai departe, cariera lui Titulescu avea să se circumscrie dragostei de țară, convingerilor sale pacifiste, contracarării încercărilor revizioniste venite din partea Germaniei sau Ungariei.

Înlăturarea lui Titulescu a arătat de fapt anvergura dușmanilor politicii sale externe, care se situau pe o poziție contrară intereselor reale ale țării. Însă Titulescu continua să acumuleze dovezi de simpatie, din țară și străinătate, iar instalarea dictaturii fasciste în România, îl izolează în uitare.

Titulescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Atena și Bratislava, a fost președinte al Academiei Diplomatice Internaționale și președinte de onoare al Comitetului Român al Conferinței universale pentru pace.

În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveția, Titulescu arăta: „În ce mă privește, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 și 1920, doresc să fiu îngropat la Brașov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil și doresc ca locuitorii Brașovului să accepte rugămintea mea.“

Stabilit la Cannes, departe de țara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate și strălucire, Titulescu trece la cele veșnice, după o lungă suferință, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din același oraș, în pofida dorinței sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în țară.

După mai bine de 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, în 14 martie 1992, rămășițele sale pâmântești au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, conform dorinței testamentare exprese a marelui om politic. Ulterior, de la Marsilia au fost aduse și osemintele soției,  Ecaterina Titulescu, acestea fiind depuse în același mormânt din Șchei.

Trebuie spus că, deși a arătat anumite limite politice și ideologice, de înțeles în condițiile poziției sale sociale, a educației sale spirituale, a mediului social și condițillor concrete ale epocii în care a trăit, Titulescu s-a dovedit strălucit prin modalitatea de abordare a numeroase probleme ale vieții politice românești, mai ales în spiritul patriotismului său remarcabil, al realismului și lucidității sale de excepție, izbutind în numeroase demersuri și în primul rând din perspectivă diplomatică, arătând o gândire înaintată, răspunzând unor largi interese din țară și străinătate.

În încheiere vă prezentăm un fragment dintr-o înregistrare a lui Nicolae Titulescu, datată 10 iunie 1921, din Fonoteca de Aur a radioului public.