Nicolae Iorga s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoșani, părinții săi fiind avocatul Nicu Iorga și Zulnia Aghiropol. Nicolae Iorga a mai avut un frate, George.

A demonstrat, încă de mic, o precocitate nemaiîntâlnită, la vârsta de șase ani, în 1876, a fost admis la școala primară a lui Marghian Folescu din Botoșani și citea în original literatură franceză.

La vârsta de 9 ani, profesorii i-au permis să le predea câteoată colegilor săi istoria României.

A parcurs, apoi, gimnaziul și liceul la Colegiul Laurian din Botoșani și, din anul 1883, a început să dea meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei.

În anul 1886, a fost eliminat temporar din școală pentru că nu salutase un profesor și a decis să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis cu bursă.

Vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca.

Ajuns la vârsta de 17 ani, Iorga devine un rebel, este interesat de activitățile politice și se auto-declară marxist.

Va încalca și regulile Colegiului Național din Iași și este suspendat pentru a doua oară, tot temporar, pierzând bursa, dar, pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani, continuă să acorde meditații.

A venit, apoi, și cea de-a treia suspendare din liceu, pe motiv că citea altceva în timpul unei ore.

În 1888, este admis la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, ale cărei studii le încheie în doar un an, cu dispensă, cu diploma magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești.

Reprezentanții Ministerului Educației i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.

În anul 1890, la doar 19 ani, Iorga se căsătorește cu Maria Tasu (1871-1954) care îi va dărui 5 copii, dintre care două fetițe au murit la vârsta de doi ani.

Amuzant este faptul că, în luna de miere, petrecută la Veneția, în loc să-și plimbe soția cu gondola, spre exemplu, tânărul profesor studia toată ziua în arhivele și bibliotecile orașului, cercetând documente referitoare la istoria românilor.

Apoi, serile, când ajungea la hotel, o ruga pe soția sa să-i copieze actele și documentele descoperite în timpul zilei.

Cei doi au fost soț și soție timp de 10 ani, însă deplasările lungi ale lui Iorga peste hotare, lungile ore de cercetare, au cântărit foarte mult în compromiterea acestei căsătorii.

În perioada aprilie – iunie 1890, Iorga va studia pentru prima dată în străinătate, în Italia, apoi va merge în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études, o perioadă în care va învăța engleza și germana.

În anul 1892, Iorga a studiat în Anglia și în Italia, iar în 1893, s-a înscris la programul de doctorat al Universității din Berlin, dar apoi s-a mutat la Universitatea din Leipzig, unde va obține doctoratul în filosofie (1893).

În octombrie 1894, Iorga revine în țară și se va stabili la București, într-o casă din zona Grădina Icoanei, obținând, la vârsta de 23 de ani, un post de profesor suplinitor.

În anul 1895, a vizitat Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente. După revenirea în țară, Iorga este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea istoricului A.D. Xenopol și, din octombrie 1895, i s-a oferit un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București.

Începând cu același an, Nicolae Iorga a început să colaboreze cu profesorul A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale.

La 17 iunie 1900, va divorța de soția sa, însă Iorga se va îngriji de prima lui familie, cu toate că aceasta nu va mai ocupa un loc important în viața lui. Maria Tasu va fi o modestă funcționară în Ministerul Sănătății.

La 4 februarie 1901, Iorga se recăsătorește cu profesoara Ecaterina Bogdan, sora prietenului său, slavistul Ion Bogdan, la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

Ecaterina Iorga sau Catinca, așa cum o alinta savantul pe a doua sa soție, nu a fost niciodată doar mamă a celor șapte copii pe care i-au avut împreună. Femeie frumoasă, ardeleancă cu o personalitate puternică, i-a fost lui Iorga consilier intim și confident, a fost gazdă pentru regii României și a administrat toate afacerile soțului.

Nicolae Iorga a fost și un creator de publicații științifice și culturale, iar cea mai importantă este revista Sămănătorul, apărută la București în perioada 2 decembrie 1901 – 27 iunie 1910. Publicația va juca un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele – „Semănătorismul” – promovat de colaboratorii revistei, personalități de excepție ale momentului, și teoretizat de Nicolae Iorga, care susținea, printre altele, valorile naționale tradiționale și folclorice și necesitatea culturalizării țărănimii.

Unul din marii gazetari ai timpului său, Iorga a fondat, la 10 mai 1906, cotidianul „Neamul Românesc”, care va deveni oficios al formațiunii sale politice.

Împreună cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației „Cercetașii României”.

La 23 aprilie 1910, Iorga, un naționalist moderat și apărător al tradiționalismului rural, va fonda, împreună cu Alexandru C. Cuza, Partidul Naționalist-Democrat, care va milita pentru exproprierea tuturor moșiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot și asupra femeilor.

La 26 mai 1910, datorită activității sale prodigioase pentru dezvoltarea culturii românești, Iorga este ales membru titular al Academiei Române.

A avut o contribuție importantă la înființarea, în anul 1914, a Institutului de Studii Sud-Est Europene, apoi a Institutului de Studii Bizantine și a Institutului de Istorie Universală.

După Marea Unire, la 25 noiembrie 1919, Iorga a avut o contribuție importantă la formarea Blocului Parlamentar, o coaliție politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susținerea noului guvern. După alegerile parlamentare din noiembrie 1919, s-a format un guvern de coaliție, iar Iorga a primit funcția de președinte al Adunării Deputaților.

Începând cu anul 1919, Iorga devine și președinte al Comisiei Monumentelor Istorice.

PND a devenit măcinat de gravele contradicții dintre Iorga și A. C. Cuza, mai ales din cauza tendințelor antisemite ale celui din urmă, iar la 7 aprilie 1920, partidul  s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-și, mai târziu, denumirea de Liga Apărării Național-Creștine, iar mai apoi, PND-ul condus de Nicolae Iorga va fuziona, în mai 1924, cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, PND luând denumirea de Partidul Naționalist al Poporului.

Din același an, 1924, Iorga va susține cursuri de vară la Vălenii de Munte.

În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziție un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominației liberale și a „reinstaura un regim democratic în România”, iar Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR. Pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-președinte al partidului. Însă existau divergențe de opinie determinate de fuziunea cu Partidul Țărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să își reînființeze vechea formațiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Național, rămas, însă, pe mai departe, o organizație politică minoră.

În perioada 1924 – 1927, Iorga este ales președinte al Secțiunii de Istorie a Academiei Române.

Regele Carol, alături de Iorga, la inaugurarea unui studio al Radiodifuziunii (1931)

El a înființat numeroase instituții românești în străinătate, începând cu Școala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneția și altele.

La 1 noiembrie 1928, Iorga este ales decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universității București.

La 10 martie 1929, Nicolae Iorga, cel mai de seamă conferențiar care s-a difuzat la Radiodifuziune, debuta în programele postului național.

Se înființa apoi, „Universitatea Radio”, o emisiune radiofonică zilnică de conferințe, pe deme variate, iar dintre personalitățile vremii care au prezentat prelegeri, Nicolae Iorga a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului de radio. Conferințele sale erau cele mai valoroase și mai actuale, iar câteva dintre temele pe care Iorga le-a abordat erau „Ce este o națiune?“, „Adevărata civilizație“, „Drept și morală la români“ sau „Noi hotare“.

Se spune că istoricul ajungea la porțile Radiodifuziunii find însoțit de admiratori, studenți și susținători politici, iar uneori era însoțit și de prietenul și stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecții ce urmau să fie publicate în volume.

Personalul de la prezentare îl prelua și îl conducea pe Iorga în cabina de înregistrări, fiind dese momentele în care marele orator împroviza pe marginea unor subiecte din cele mai diverse.

În acei ani, Iorga era total decepționat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la conducerea țării, în schimb era însuflețit de convingeri monarhice. Aceasta a făcut ca marele savant să se lase antrenat în manevrele lui Carol al II-lea care vizau instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice, prin formarea unui guvern de „uniune națională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla ușor.

Regele Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga, la 18 aprilie 1931, pentru a profita de prestigiul ireproșabil de care se bucura acesta în opinia publică și în străinătate. Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant, iar la 31 mai 1932, Nicolae Iorga va demisiona din funcție. În septembrie, același an, el va revigora formațiunea sa politică, sub denumirea inițială de Partidul Naționalist-Democrat.

Dezamăgit de politică, Iorga va acționa pentru educația morală, politică și culturală a poporului român, a desfășurat o luptă asiduă împotriva violenței de pe scena politică, în special împotriva Gărzii de Fier, mai ales prin intermediul „Neamului Românesc”, publicație devenită o adevărată tribună antifascistă a României.

În anul 1936, vedea lumina tiparului, prima culegere de conferințe susținute de Iorga la Radiodifuziune, intitulată „Sfaturi pe întunerec”.

Iorga va sprijini regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituția din 27 februarie 1938, devenind ministru de stat, între 10 februarie și 30 martie 1938, în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

La 26 martie 1938, Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mișcării Legionare, i-a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, cu ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerț pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemență desființarea comerțului legionar. Codreanu conchidea: „ești un om necinstit sufletește căci ți-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate […] De acum și până voi închide ochii, domnule Iorga, și după aceea, te voi privi așa cum meriți”. Iorga s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acțiuni în justiție pentru calomnie, apoi Zelea Codreanu este arestat, iar mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la șase luni de închisoare pentru calomnie.

Sub conducerea lui Armand Călinescu, autoritățile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit și alte capete de acuzare, inclusiv „cârdășie cu șeful unei puteri străine” și „uneltire contra ordinii sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare. Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autoritățile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alți lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, și Decemvirii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinați în timp ce erau transportați de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest moment va alimenta mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii, iar printre cei amenințați se afla însuși Nicolae Iorga.

După ce la 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, iar la 16 decembrie s-a format Frontul Renașterii Naționale sub conducerea supremă a regelui, după ce legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ, Iorga a continuat să sprijine instituția monarhică, mai ales în contextul în care integritatea teritoriului României era pusă în pericol.

În iunie 1939, Iorga a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile, a fost președinte al Camerei superioare.

Au urmat pierderile teritoriale ale țării, din vara anului 1940, numirea, de către regele Carol al II-lea a generalului Ion Antonescu în fruntea Consiliului de miniștri (4 septembrie 1940), abdicarea regelui Carol, la 6 septembrie 1940 și încredințarea către fiul său, Mihai, a „sarcinilor domniei”.

La 8 septembrie 1940, generalul și-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nici unui for politic de control, apoi Antonescu va negocia participarea Mișcării Legionare la actul de guvernare.

La 14 septembrie 1940, România este declarată „stat național-legionar”, iar Horia Sima, șeful legionarilor, a fost numit vicepreședinte al Consiliului de miniștri.

Legionarii vor promova politici proprii, naționalizarea unor fabrici, crearea de instituiții proprii, în paralel cu cele oficiale, sau forțe proprii de poliție, care i-au arestat fără mandat pe cei pe care-i considera adversari.

La sfârșitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reședința sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeași lună.

La 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, ușa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis și 3 persoane au barat ușa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Era „Poliția legionară a capitalei”, care venise să-l ridice pe profesorul Iorga, „pentru un interogatoriu”.

A doua zi, la 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit fără viață, într-un șanț de pe șoseaua Ploiești-Strejnic, la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a șoselei, pe miriște, la o distanță de 15 m de șosea, de către gardianul public Petre Zamfir. Fusese împușcat, iar lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartușe.

Revista Radio România, nr. 229/4-10 iunie 2001

Numeroase personalități istorice au concluzionat că a fost „cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificați ca fiind Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare).

Din nefericire, în aceeași zi, a fost asasinat și economistul Virgil Madgearu, în pădurea Snagov, ulterior fiind descoperit faptul că, cele două personalități fusueseră transportate în locurile în care își găsiseră tragicul sfârșit, cu aceeași mașină. Tot atunci au fost fuseseră asasinați alți 64 de înalți demnitari ai statului din perioada regimului carlist.

Iorga a conferențiat în marile universității ale lumii și a fost ales membru a zeci de academii și instituții specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Aleger, Santiago de Chile etc.).

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării sale, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Iorga a lăsat posterității o operă extrem de vastă și valoroasă, care cuprinde numeroase domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate și altele. Câteva din cărțile sale sunt „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901 – 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană – „Geschichte des osmanischen Reiches” -, 1908 – 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 – 1939). Totodată, a scris poezii, drame istorice („Învierea lui Ștefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” și altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viață de om, așa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național”).

Alte volume publicate sunt, printre altele: „Cultura națională și politica națională”, 1908, „Războiul nostru în note zilnice”, 1914 – 1918, 1921 – 1923, „Dezvoltarea ideii unității politice a românilor”, 1915, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război” 1915 – 1917, 1925, „Doctrina naționalistă”, 1922, „Politica externă a regelui Carol I al României”, 1923, „Războiul pentru independența României. Activități diplomatice și stări de spirit”, 1927, „Memorii”, 1917 – 1938, vol. I-VII, 1931 – 1939, „Doi ani de restaurație. Ce am fost, ce am vrut și ce am putut”, 1932, „După întoarcerea la regimul de partid. Isprava”, 1932, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național”, 1932, „O viață de om așa cum a fost”, 1934, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu”, 1934, „Oameni care au fost”, vol. I-III, 1934 – 1936, „Discursuri parlamentare 1907 – 1920”, vol I-II, 1936 – 1939.

Devenirea unui mare istoric este concentrată între pereții unei case tradiționale din centrul municipiului Botoșani – Casa Memorială ”Nicolae Iorga” – care adăpostește o parte din trecutul uneia dintre cele mai importante personalități ale țării noastre. În ea se află mărturii cu privire la nașterea, existența și moartea unui om care a scris istorie în peste 1.000 de volume de carte, dar și a unui fost prim-ministru, fost președinte al Senatului, fost președinte al Camerei Deputaților, fost ministru și fost președinte de partid, care a marcat trecutul politic al țării.

Clădirea de pe strada care astăzi poartă numele marelui istoric este singurul imobil dintre cele nouă în care a locuit familia lui Nicolae Iorga și care nu a fost demolat. Locuința nu a fost proprietatea familiei Iorga, ea fiind închiriată între anii 1876 – 1880 de mama istoricului, Zulnia Iorga, la scurt timp după decesul soțului său, avocatul Nicu Iorga, tatăl lui Nicolae Iorga.

Iorga a fost o personalitate care a creat școală și a dat substanță culturii naționale, și a influențat puternic viața social-politică a țării sale, fără a fi un doctrinar, un ideolog politic, fără a crea programe de guvernare care să coaguleze forțele poporului său.

Din nefericire, s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul și credibilitatea personală, societatea nu a înțeles să aprecieze și să respecte valorile promovate de el, iar realitățile acelei epoci și-au pus amprenta asupra personalității savantului, care și-a găsit sfârșitul nedrept și tragic, la marginea unui șanț…

Foto: Arhiva Radio România