PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești

  • 15 Iunie 2019 13:33
PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești

Sâmbătă, 15 iunie, se împlinesc 130 de ani de la trecerea în eternitate a poetului nostru național, Mihai Eminescu, jurnalist și prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române. Eminescu a fost supranumit „luceafărul poeziei românești” și a rămas cel mai important reprezentant al romantismului din literatura română, un remarcabil erudit și militant activ pentru dreptul la existență națională a poporului român.

Mihai Eminescu (Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Anii copilăriei îl regăsesc la Botoșani și Ipotești, unde are parte de libertate totală îăn mijlocul naturii.

Între anii 1858-1860, a urmat clasele a III-a și a IV-a la „National Hauptschule” din Cernăuți, apoi, în perioada 1860-1863 este înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde repetă clasa a II-a, iar la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv cursurile, deși era foarte bun la învățătură.

În anul 1864, Mihai solicită Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, însă este refuzat”. În același an, la 5 octombrie, intră ca practicant la Tribunalul din Botoșani, și, mai apoi devine copist la comitetul permanent județean, în aceeași perioadă „pribegind” alături de

Trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, prin diferite spectacole și turnee.

PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești
Manuscrisul poeziei Luceafarului, datand din 10 aprilie 1882

În 11 martie 1865, tânărul Eminovici primește pașaport pentru trecerea în Bucovina, apoi este ținut în gazdă la profesorul său Aron Pumnul, fiind și îngrijitor al Bibliotecii acestuia.

Un an mai târziu, la 12 ianuarie, după trecerea la cele veșnice a lui Aron Pumnul, este tipărită o broșură dedicată acestuia, în care Eminovici semnează una din poezii, „La moartea lui Aron Pumnul”.

În 25 februarie, publică în revista „Familia”, poezia „De-aș avea…”, sub numele de Mihai Eminescu, pe care poetul l-a adoptat, de aici înainte.

La 16 iulie 1866, aceeași revistă îi publică poezia „Din străinătate”, urmată de noi creații ale poetului care văd lumina tiparului – „Speranța”, și „Misterele nopții”.

În august participă la adunarea anuală a „Astrei”, apoi ajunge la București, unde intră, ca sufleur și copist, în trupa lui Iorgu Caragiale, cu care merge în turnee la Brăila, Galați sau Giurgiu.

În anul 1868, devine sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de la mai multe teatre, și cu care Eminescu merge înn turnee la Brașov, Sibiu și Timișoara.

În acest periplu îl cunoaște pe Iosif Vulcan, care îi publică poeziile „La o artistă” și „Amorul unei marmure”, în „Familia”, apoi se stabilește la București, unde îl cunoațște pe I. L. Caragiale, apoi este angajat ca sufleur și copist al Teatrului Național.

La 1 aprilie 1869 întemeiază, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, care avea ca preocupare culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria și țării, lui Eminescu fiindu-i repartizată culegerea de texte și documente din regiunea Moldovei.

Eminescu, pribeag până atunci, se împacă cu familia, după ce tatăl său îi promite sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena, iar la 2 octombrie, se înscrie la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de bacalaureat.

Este mediul în care îi cunoaște pe Slavici, împreună cu care activează, alături de tineri din Transilvania și Bucovina, în societatea studențească „România jună”.

Este periada în care, pe lângă setea de cultură și activitatea literară, abordează și probleme precum situația politică a românilor și a altor naționalități conlocuitoare din Austro-Ungaria, mărturie în acest sens fiind articolele acide publicate în „Federațiunea”. La 15 aprilie 1870 publică în revista „Convorbiri literare”, poezia „Venere si Madonă”, iar la 15 august, „Epigonii”.

La 8 aprilie 1871, „România jună” își alege conducerea – Slavici devenind președinte, iar Eminescu, bibliotecar.

PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești
Casa memoriala Mihai Eminescu din comuna Ipotesti , judetul Botosani

La 15 august are loc serbarea de la Putna, în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare, prilej pentru Eminescu să-și revadă locurile copilăriei.

În toamnă, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.

Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele de poet ale lui Eminescu, caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Anul 1872 este dominat de întâlnirea, la Viena, de publicarea altor creații ale sale – „Înger și Demon” și „Floare albastră” și de plecarea la Berlin, unde se înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie și drept.

Pentru a se pute întreține este angajat la consulatul român de la Berlin, condus de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru a asigura, pe mai departe șederea sa la Berlin.

În această perioadă Eminescu începe să prelucreze creații din foloclorul românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” și, mai ales, „Luceafărul”.

Între 17 ianuarie – și 7 mai 1874, Eminescu poartă o coresondență consistentă cu Titu Maiorescu, care îi sugera poetului să-și obțină doctoratul în filosofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași, însă Eminescu abandonează acest demers, se întoarce în țară și este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași.

În același timp, Eminescu predă lecții de logică la Institutul academic, în locul lui Xenopol, iar „Convorbiri literare” îi publică „Împărat și proletar”.

În anul următor, Eminescu propune spre achiziționare, într-un raport datat 6 martie și adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, o listă consistentă de tipărituri și manuscrise vechi.

La 1 iulie 1875, Eminescu este numit revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui.

La 14 martie 1876, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii”, susține conferința „Influența austriacă asupra românilor din principate”, apoi redactează un raport elogios asupra activității didactice a lui Creangă, destinat ministerului Învățământului, iar marele nostru povestitor devine membru în „Junimea”.

PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești
O parte din manuscrisul poeziei Imparat si Proletar

După schimbarea guvernului, un raport adresat Ministerului Învățământului cere ca Eminescu să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”, în vremea în care activa ca bibliotecar, însă Parchetul din Iași decide clasarea cauzei.

În perioada următoare, Eminescu primește postul de corector și redactor la gazeta „Curierul de lași” – unde a redactat numeroase rubrici, fără semnatură – și frecventează cu regularitate bojdeuca lui Creangă. De asemenea, publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă și vizitează în dese rânduri casa bătrânului Ștefan Micle, ulterior stabilindu-se la București.

După moartea, la 6 august 1779, a lui Ștefan Micle, Eminescu îi scrie Veronicăi, iar văduva lui Micle vine la Bucuresti și îl roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Cei doi fac planuri de căsătorie, însă ele se vor dovedi nerealizabile. În perioada următoare corespondența cu Veronica Micle continuă, pe un ton iritat, iar la 6 decembrie, Veronica se plânge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-și respecte promisiunea de a o lua în căsătorie.

În anul 1881, are loc publicarea Scrisorii I în „Convorbiri literare” din 1 februarie, a Scrisorii a II-a, la 1 aprilie și a Scrisorii a III-a la 1 mai.

A urmat publicarea „Luceafărului” și împăcarea cu Veronica, care a dat naștere unora dintre cele mai emoționante scrisori de dragoste pe care mulți dintre noi am avut privilegiul să le cunoaștem.

În 1883 a urmat publicarea, în „Familia”, a unor poezii eminesciene precum „S-a dus amorul…”, „Când amintirile…”, „Adio”, „Ce e amorul…”, „Pe lângă plopii fără soț…” sau „Și dacă…”, care i-au adus poetului un modest onorariu, singurul din întreaga sa activitate literară.

După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la 23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu este internat în sanatoriul doctorului Șuțu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să fie trimis de prieteni la Viena și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.

PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești
Casa memoriala Mihai Eminescu din Ipotesti

La 8 ianuarie 1884 se stinge din viață, la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 10 februarie, Eminescu se însănătoșește, primind o recomandare medicală de a face o călătorie prin Italia. Urmează un periplu de șase săptămâni spre sudul Alpilor până la Veneția, Padova și Florența.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, însă în noiembrie se îmbolnăvește din nou și este internat la spitalul Sf. Spiridon.

În anul următor, Eminescu continuă slujba la bibliotecă și predă lecții la școala comercială, iar în vara anului 1886 se îmbolnăvește din nou, iar la 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț, apoi în primăvara anului următor este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 15 iulie 1887 pacientul pleacă la Viena cu recomandare de tratament iar la 1 septembrie revine la Botoșani, unde se află sub îngrijire medicală. În decembrie trupa de teatru a fraților Vlădicescu, susține un spectacol în beneficiul bolnavului.

Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaților o petiție prin care solicita acordarea, de către stat, a unei pensii viagere pentru poet, o lege care avea să intre în vigoare abia în aprilie 1888. Veronica Micle îl convinge pe Eminescu să se mute definitiv la București, unde își recapătă din puteri și își reaia, timid, activitatea literară.

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuța din București și, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor.

În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”.

PORTRET | Mihai Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei romanești

Cert este că la 130 de ani de la moartea poetului, încă nu se cunoaște motivul exact care a dus la plecarea sa din această lume, fiind dovedit faptul că bolile puse în seama sa de anumiți medici erau fanteziste și nu se bazau pe simptomele reale ale pacientului, cel mai des invocat diagnostic fiind „sifilis”, fără leac în acea perioadă.

La 17 iunie avea loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori, iar corpul său a fost înhumat la umbra unui tei.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Sursa: Rador

Tags

Alte Noutati

LIVE: Știri* Bună dimineața, România!
Meteo Chișinău
24
Cer senin
Umiditate:60 %
Vint:1 m/s
Sun
22
Mon
17
Tue
18
Wed
20
Thu
22

Curs oficial BNM 11 Iulie 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.4633 -0.0000
USD 17.1929 -0.0000
RON 4.0207 -0.0000
UAH 0.6382 -0.0000
RUB 0.2429 -0.0000
Arhivă Radio Chișinău