Maria Cuțarida s-a născut la 10 februarie 1857, la Călărași, într-o epocă în care femeile abia dacă terminau opt clase, nu aveau drept de vot, și doar cele din familii burgheze frecventau liceul, scrie Rador.ro.

Încurajată de familie și ambiționată de exemplul studentelor la medicină din alte țări europene, a crezut într-o carieră intelectuală, a parcurs, mai întâi, studiile liceale la Școala Centrală din București și, apoi, la Zürich, iar după absolvire, în anul 1877, se înscrie la Facultatea de Medicină din orașul elvețian. Însă pentru a-i fi recunoscute diplomele, la București, dar și din cauza dificultăților de limbă, se transferă la Montpellier, unde a absolvit Facultatea de medicină.

În toamna anului 1880, o tânără din Călărași, care se afla la Montpellier – eroina poveștii nostre -, scrisese o petiție, în atenția Camerei Deputaților de la București, solicitând să i se acorde o bursă pentru continuarea studiilor, pe motiv că, spunea ea, „mijloacele tatălui nu mă mai pot ajuta și sunt în situația de a întrerupe învățătura”.

În ianuarie 1881, după cercetarea cererii, camera legislativă trimitea răspunsul la petiția tinerei: „Considerînd că o femeie medic poate aduce servicii însemnate societății, considerând că asemenea știință lăudabilă trebuie încurajată, considerînd că ar fi chiar în dauna societății ca dînsa să-și întrerupă învățătura, se acordă d-rei Maria Cuțarida o bursă de 2400 de lei pe an, pe timp de patru ani, începînd cu 1 octombrie 1881”.

Să notăm că în Franța acelor ani erau doar 17 fete care studiau medicina, una dintre acestea fiind Maria Cuțarida.

În țară, presa vremii i-a urmărit cu interes evoluția, astfel că în gazetele din România puteau fi citite articole cu titluri precum „O româncă în străinătate vorbește despre succesele sale la studii”, sau „O româncă, doctor în medicină”.

A efectuat apoi stagiatura și pregătirea doctoratului la Facultatea de Medicină din Paris, unde, în anul 1884, obține doctoratul cu lucrarea intitulată „L’hydrorrhee et sa valeur semiologique dans le cancer du corps del’uterus” – „Despre hidroree și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin”, fiind prima femeie cu o astfel de calificare din toate țările est-europene.

În țară, istoricii au afirmat la acea vreme că interesul acesteia pentru ginecologie poate fi explicat și de faptul că o femeie-doctor, în această specialitate, ar fi putut fi mai ușor acceptată de colegi și de paciente.

Revine apoi în România, iar pentru a obține libera practică aici, Maria Cuțarida – devenită și Crătunescu prin căsătorie – și-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu calificativul „magna cum laude”.

Însă la scurtă vreme avea să se confrunte cu profundele prejudecăți sociale din țară, care considerau că femeia este mult inferioară intelectual bărbatului, fiind respinsă, de multe ori, la concursurile de promovare la care a participat.

Mai întâi își deschide o clinică particulară, însă, în paralel, în anul 1884, solicită un post de medic secundar la serviciul de „boli ale femeilor” în cadrul Spitalului Brâncovenesc, în condițiile în care practica în spital era esențială din perspectivă profesională. Solicitarea îi este, însă, respinsă, fără a fi motivată, primind, în schimb, un post de profesoară de igienă…

Un an mai târziu primește totuși un post de medic secundar la Spitalul „Filantropia” din București, unde oferea consultații gratuite, apoi participă la un concurs în vederea obținerii gradului de medic primar ginecolog al secției de consultații gratuite, însă nu reușește să îl promoveze, tot din cauza acelorași prejudecăți de gen.

În perioada 1885 – 1898, se dedică asistenței medicale la Fabrica de Tutun din București, îngrijind circa 2000 de muncitoare.

Își continuă activitatea benevolă la Spitalul Filantropia, în anul 1886 devine șefa catedrei de igienă a Azilului „Elena Doamna”, iar din anul 1891, și a secției de ginecologie de la Filantropia.

În anul 1894, Eforia Spitalelor, cea care administra instituțiile medicale din București, modifică profilul secției în care lucra Maria Cuțarida din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbând și programa concursului, ceea ce a determinat protestele vehemente ale doctoriței, care i-a acuzat pe diriguitori că încearcă desființarea secției de ginecologie, protestele ei fiind, evident, inutile, iar în final, Maria Cuțarida își înaintează demisia, și, încheind practica spitalicească, se dedică asistenței medico-sociale a mamei și copilului.

În anii 1897 – 1898, doctorița pune bazele organizației „Leagănul” și „Societății Materna”, care se dedica ocrotirii copiilor nevoiași, fără deosebire de religie, naționalitate sau legitimitate, iar în anul 1899, înființează prima creșă internă din România care avea să sprijine mamele muncitoare cu copii.

Este autoarea lucrărilor „Leucoreea” – în anul 1884 și „Despre leagăne” – în anul 1899.

În anul 1900 a prezentat, la Paris, în cadrul Congresului acțiunilor feministe, lucrarea „Le Travail de la femme en Roumanie” – „Munca femeii în România”, prezentând statistici privind gradul de accedere a femeilor pe scara social. Iată ce spunea Maria Cuțarida – Crătunescu în prezentarea sa: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbește îndeajuns în favoarea activității noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licențiate în Litere și 21 licențiate în Științe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, și o licențiată în Drept, 319 profesoare de școală secundară de fete și 2 licențiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre și al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

Plasarea sa în fruntea mișcării feministe din țara noastră a făcut să fie invitată și la alte congrese ale genului, cum au fost Congresul Protecției copilului – de la Bruxelles, 12 – 16 septembrie 1907, și la Copenhaga – în anul 1910, unde, în aceste cazuri, a oferit detalii despre dezvoltarea concepției medicale românești împotriva mortalității infantile și despre apariția și dezvoltarea creșelor din România.

În anul 1904 își închide cabinetul particular, urmând să se ocupe exclusiv de „Societatea Materna”, iar spre finalul vieții, a acordat îngrijiri medicale la Institutul și internatul Evanghelic, denumit Spitalul Militar temporar nr. 134, în anii Primului Război Mondial.

După încheierea ostilităților, având sănătatea șubrezită, Maria Cuțarida – Crătunescu se retrage din activitatea medico-socială, iar la 16 noiembrie 1919, trece la cele veșnice, mult prea devreme, la doar 62 de ani, fiind înconjurată de câteva dintre discipolele sale, care au învățat de la ea ce înseamnă tenacitatea și vocația feminismului.

Maria Cuțarida – Crătunescu a fost o deschizătoare de drumuri pentru emaniciparea femeilor din țara noastră, în domeniul medicinei fiind urmată de Olga Secară Tulbure, a doua femeie care a urmat cursuri de medicină, din anul 1880, la Facultatea de Medicină din București, în vremea în care Maria Cuțarida se afla în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Zurich. Olga Secară Tulbure și-a finalizat studiile mai târziu, din cauza unor probleme de sănătate și fiindcă redactarea tezei de doctorat a durat mai mulți ani, astfel că cea de-a doua femeie-medic din România este considerată Hermina Walch Kaminski care, deși și-a început studiile în anul 1883, la aceeași Facultate de medicină din București, a profesat medicina înaintea Olgăi, din anul 1887.

În contextul în care, la finalul secolului al 19-lea, țara noastră era foarte departe de a oferi femeilor șanse egale la educație cu bărbații, Maria Cuțarida – Crătunescu a fost deschizătoarea de drum într-un domeniu în care femeile erau doar infirmiere… surori de caritate, însă ne amintim că pe frontul primului mare război avea să se afle însăși Regina Maria.

Maria Cuțarida – Crătunescu a devenit prima femeie medic și prima femeie cu titlul de doctor în medicină din România, fiind extrem de dedicată carierei și extrem de animată de dorința de a demonstra lumii întregi, dar mai ales celor din țara sa, că și femeile pot studia și pot ajunge foarte departe, profesional și intelectual.

* * * * *

Ca un fapt inedit, să menționăm că prima femeie – medic din lume, atestată documentar, se numește Trotula di Ruggiero (devenită  Platearius, prin căsătorie), locuia în sudul Italiei, și a studiat medicina la Școala Medicală din Salerno, prima instituție din lume care a acceptat femei începând cu anul 900.

Documentele vremii, păstrate până astăzi, arată că Trotula nu a fost doar medic ci și profesor la această școală, absolvită în anul 1059. S-au păstrat mai multe tratate scrise de aceasta, despre bolile femeiești, neonatologie, boli ale pielii și cosmetică: „De passionibus Mulierum Curandarum („Despre bolile femeilor”), De Ornatu Mulierum („Despre cosmetice”) și „Encyclopaedia regimen sanitatis”, scrisă în colaborare cu soțul ei, John Platearius, și el de profesie medic.

În România, au existat din cele mai vechi timpuri femei pricepute în ierburi de leac, care practicau ramuri ale medicinei numite populară, respectiv cultă.

Ecaterina Margareta, din familia Movileștilor, și-a folosit, în secolul al XI-lea, cunoștințele de medicină empirică pentru a scăpa din captivitate de la tătari. Apoi, Ruxandra Mavrocordat, sora domnitorului Nicolae Mavrocordat, născută în 1673, a practicat medicina în mod curent, păstrându-se până astăzi documente care indică medicamentele, drogurile și soluțiile alcoolice pe care aceasta le utiliza.

În Transilvania, Ecaterina Bethlen (1700-1759), o femeie de mare cultură, a studiat cu medici renumiți ai acelor vremuri, practicând medicina pentru toți bolnavii din zona Ardealului. Dealtfel, la moartea sa, se spune că i-a fost compusă o „orație funebră” de elogiere a vastelor sale cunoștințe medicale. Trebuie spus însă că toate aceste femei „doctorițe” au trait în condițiile vremurilor feudale, a doua jumătate a secolului al XIX-lea aducând primele femei cu studii medicale universitare, Maria Cuțarida-Crătunescu fiind prima româncă deschizătoare de drumuri în acest domeniu.

Să amintim și că în octombrie 1847, decanul Facultății de Medicină Geneva din New York a avut o dilemă teribilă: o femeie și-a depus dosarul pentru a se înscrie la cursuri, ineditul provenind din faptul că femeile, și peste Ocean, la acea vreme, erau considerate inferioare intelectual.

Elizabeth Blackwell, căci despre ea este vorba, 26 de ani, încercase să se înscrie la nu mai puțin de 12 școli de medicină din Philadelphia, primind tot atâtea refuzuri și sugestia de a studia la Paris sau de a se deghiza în bărbat…

Decanul din New York nu a dorit să refuze cererea în mod direct, însă a pus o condiție de neîndeplinit: a supus cererea sa votului studenților și, în cazul în care va fi înregistrat fie și un singur vot împotrivă, candidatura îi va fi respinsă.

Însă studenții au considerat atât de imposibilă ideea încât au fost siguri că este vorba de o glumă a decanului, astfel că au aranjat și au votat “da”, pe linie.

Elizabeth Blackwell devenea astfel, în aprilie 1849, prima femeie din SUA care a absolvit o facultate de medicină, fiind deschizătoare de drumuri în țara sa, cea mai mare democrație a lumii, pentru ca și femeile să studieze în domenii care până atunci erau rezervate exclusiv bărbaților.