Louis Germain David de Funès de Galarza s-a născut la 31 iulie 1914, la Courbevoie, o suburbie a Parisului. Părinții săi, Carlos Luis de Funès de Galarza, de profesie avocat și, mai apoi, bijutier și Leonor Soto Reguera, casnică, aparțineau nobilimii din Sevilla, însă se mutaseră în anul 1904 în Franța, din cauza opoziției familiilor lor față de căsătoria acestora.

Un episod tragi-comic este legat de tatăl său: fiind comerciant de smaralde sintetice, acesta a ajuns într-o situație financiară disperată și pentru a scăpa de probleme și-a simulat sinuciderea aruncându-se în Sena. Și-a lăsat astfel femeia „văduvă” să se descurce cu cei trei copii. După câțiva ani Leonor a aflat că soțul ei trăia bine-mersi în Venezuela, l-a readus în Franța, unde a murit în cele din urmă, în anul 1943.

În anii ’30, Louis de Funès cânta la pian în barurile din Pigalle, cartierul cu cele mai în vogă cabarete din Paris, pianul fiind una dintre cele mai mari pasiuni ale marelui actor – chiar dacă nu avea studii în acest sens -, el având o ureche muzicală de excepție. Acesta a fost, dealtfel și motivul pentru care, în ciuda opoziției familiei sale, a renunțat la școală.

Louis de Funès s-a căsătorit prima dată la Saint-Étienne pe 27 aprilie 1936 cu Germaine Louise Elodie Carroyer, care i-a dăruit un fiu, Daniel Charles Louis, născut pe 12 iulie 1937. Pe 13 noiembrie 1942 cei doi divorțează.

În anii celui de-al doilea război mondial, actorul, necunoscut la acea vreme, se îndrăgostește de o secretară cu un nume celebru, Jeanne Augustine Barthélémy de Maupassant, strănepoata lui Guy de Maupassant, care îi devine soție pe 20 aprilie 1943. În urma mariajului celor doi s-au născut doi fii: Patric, născut pe 27 ianuarie 1944, care nu a arătat niciun fel de atracție față de actorie, a preferat medicina, și a devenit un excelent radiolog și Olivier, născut pe 11 august 1949, care a apărut în mai multe filme alături de tatăl său, dar a renunțat la cariera de actor și a devenit pilot de avioane la Air France.

După ce a studiat un an de actorie la școala Simon din Paris, De Funès și-a început cariera de artist în piese de teatru, în care s-a bucurat de un succes moderat.

Și-a făcut debutul în cinematografie în 1945, la vârsta de 31 de ani și de atunci a jucat, uneori magistral, în peste 130 de roluri în filme și 100 de roluri în teatru, în următorii aproape 40 de ani.

A devenit popular în urma aparițiilor pe marele ecran în comedii, devenind vedetă în filme ca „Ah! Les belles bacchantes” (1954) și „Le Mouton à cinq pattes” („Mielul cu cinci picioare”) – în același an.

Cariera sa a ajuns la apogeu în anul 1964, în urma succesului imens al filmului „Jandarmul din Saint-Tropez”, iar faima sa s-a consolidat în celelalte pelicule din aceeași serie: în 1965 – „Le gendarme à New York” („Jandarmul la New York”), 1968 – „Le gendarme se marie” („Jandarmul se însoară”), 1970 – „Le gendarme en balade” („Jandarmul la plimbare”), 1978 – „Le gendarme et les extra-terrestres” (Jandarmul și extratereștrii”) și 1982 – „Le gendarme et les gendarmettes” („Jandarmul și jandarmerițele”).

A avut succes și cu rolurile din trilogia „Fantômas”: 1964 – „Fantômas”, 1965 – „Fantômas se déchaîne” („Fantômas în acțiune”) și 1966 – „Fantômas contre Scotland Yard” („Fantômas versus Scotland Yard”).

Louis de Funes a fost regele de box – office al Franței între anii 1960-1970, șarmul său cinematografic atrăgând peste 150 de milioane de spectatori la filmele sale.

Este însă și perioada în care presa franceză a scris despre el că, traumatizat fiind încă din tinerețe de falimentul tatălui său, a devenit extrem de zgârcit. Se spune că își plătea taxiurile cu cecuri crezând că, datorită notorietății sale, îi va face pe șoferi să nu încaseze banii cuveniți.

Criticii afirmă că talentul lui Louis de Funès funcționa excelent în duete și alături de nume celebre: cu Michel Galabru (superiorul lui în seria „Jandarmilor”), cu Yves Montand în „La Folie des grandeurs” – 1971, cu Bourvil („Le Corniaud” – 1965 și „La Grande Vadrouille” – „Marea hoinăreală” – 1966), cu Jean Gabin („Le Gentleman d’Epsom” – 1962 și „Le Tatoué” – 1968), cu Fernandel sau Jean Marais, cu Mylène Demongeot (Fantômas), cu Coluche, sau cu Annie Girardot.

De altfel, timp de mai bine de treizeci de ani, până la lansarea filmului Titanic în 1997, „Marea hoinăreală” a fost filmul cu cel mai mare succes de casă din Franța.

Louis era extrem de iubit în Franța, fiind votat cel mai popular actor francez în urma unui sondaj de opinie din anul 1968.

Din noiembrie 1971 până în septembrie 1972, Louis de Funès a interpretat rolul principal în spectacolul „Oscar”, pus în scenă la Palais-Royal, în care juca alături de celălalt fiu al său, Olivier.

Începând din 1973 se implică în realizarea producțiilor în care joacă, odată cu „Les Aventures de Rabbi Jacob” și, mai apoi, în piesa lui Jean Anouilh, „La Valse des Toréadors”, în care joacă timp de 200 de zile consecutiv, până în aprilie 1974.

Louis de Funès și-a creat o amprentă personală în rolurile jucate – un tip de vârstă medie, de statură mică și cu contorsiuni faciale (a fost supranumit „omul cu 40 de expresii faciale pe minut”), hiperactiv, răutăcios pe alocuri și incontrolabil,  toate acestea aducând un efect comic intens, mai ales în contrast cu personajele din filmele sale – calme, bineinevoitoare și surâzătoare. În ciuda faptului că a fost cunoscut pentru nenumăratele roluri comice, despre Funès se știe că putea interpreta în egală măsură și roluri sobre. Și toate acestea se întâmplau în condițiile în care în viața particulară era o persoană deosebit de timidă.

Spre finalul carierei, de Funès a avut numeroase probleme medicale, cele mai grave dintre ele fiind acelea legate de inimă, medicii opinând că acestea au fost cauzate de intensitatea rolurilor sale.

În mai 1975 chiar la începutul filmărilor pentru proiectul lui Gérard Oury „Le Crocodile”, în care Louis de Funès trebuia să întruchipeze un dictator sud-american, actorul a făcut un infarct. De atunci scenele în care acesta juca au fost sever ținute sub observație, astfel că în „La L’Aile ou la cuisse” (1976), actorul filma numai însoțit de un doctor și cu o ambulanță ce stătea în permanență pregătită pentru a interveni.

În anul 1980, își vede realizat un mare vis, anume adaptarea unei piese de Molière realizată în propria-i versiune.

Tot în acel an, „Fufu”, așa cum era poreclit actorul, a primit premiul César.

La 27 ianuarie 1983, Louis de Funès a murit în urma unui atac cerebral. A fost înmormântat în grădina castelului pe care l-a dăruit soției sale – Castelul Clermont, situat pe Valea Loarei și construit în secolul al XVII-lea.

Puțini știu că Louis de Funès a fost și un pasionat cultivator de trandafiri, o specie de floare primind numele actorului după dispariția sa.

După moartea lui Louis de Funès, Jeanne, rămasă văduvă, s-a mutat într-un apartament de pe strada Montpensier din Paris. Întunecos, cu tavanul destul de jos, cu mobilier bătrânicios, apartamentul era plin de suveniruri și fotografii ale actorului și oferea o vedere splendidă asupra grădinilor de la Palais-Royal, centrul de gravitație al familiei, timp de mai mulți ani. Fiul lor Patrick locuia cu un etaj mai jos. Bolnavă și slăbită de mai multe luni, Jeanne a fost nevoită să își părăsească apartamentul pentru a instala într-o clinică medicală în apropiere de Longjumeau, iar la 7 martie 2015 a trecut la cele veșnice, la vârsta de 101 ani.

Lumea filmului francez admite, fără excepție, că fără Jeanne alături – care dealtfel era un monument de discreție și distincție -, Louis de Funès nu ar fi devenit niciodată actorul preferat al francezilor în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După ce soțul ei a devenit o vedetă a cinematografiei franceze, Jeanne era omniprezentă, îl sfătuia în privința rolurilor pe care trebuia să le accepte sau să le refuze, negocia în secret cu producătorii, insista cu ardoare asupra regizorilor, ba chiar îi convingea să realizeze cât mai multe prim – planuri cu chipul soțului ei, pentru a-i pune în evidență ochii albaștri …

Răzvan Moceanu – RADOR