Porumbescu a adus în compozițiile sale, tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care exprimă artistic o serie de trăiri personale, gânduri și idei, toate încadrate în epoca romantică a genului, notează Rador.

Violonist, compozitor, teolog și mare patriot, Porumbescu a întruchipat în scurta sa existență, autenticul românesc cu tot ceea ce este mai frumos și mai pur – de la freamătul codrului, șoptirile dulci ale pâraielor, până la glasuri de bucium care răsună a jale -, caracterizând un erou cu un destin romantic.

* * * * *

Ciprian Porumbescu, pe numele la naștere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieții la 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de țară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski și al Emiliei Clodnițchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.

Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă și completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credința și patriotismul „cu asupra de măsură”.

Fire timidă și retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlnește, la vârsta de șapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg și discipol al lui Chopin, care și-a petrecut câteva veri la Șipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski.

A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți.

În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistențe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivitățile oficiale, pe pajiștea din fața mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toți cei prezenți, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”

Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici și pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare și probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind foarte preocupat de muzică și nu de persoana sa.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți, perioadă în care, în 1876, moare mama sa, Emilia.

În 1874 s-a înființat, la Cernăuți, societatea studențească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societății culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales președintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităților considerate mult prea intens patriotice.

În desele vacanțe pe care le petrecea la Stupca, o cunoaște pe Berta Gorgon, o fată înaltă și subțire, fiică a pastorului evanghelic din Ilișești, de care s-a îndrăgostit iremediabil. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, și fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.

Ciprian scria despre aceasta: „Numai ea singură îmi poate da curajul și puterea de a răbda mai departe și a duce munca începută la bun sfârșit”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta față în față cu acela căruia toată viața mea aș dori să-i fiu cu inima deschisă…”

În 1877, în Bucovina se sărbătorea alipirea la Imperiul Austro – Ungar, iar la Iași a avut loc o contrademonstrație în memoria morții domnitorului Grigore Ghica, Societatea ”Arboroasa” trimițând o telegramă de condoleanțe primarului din Iași.

În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societății ”Arboroasa” – Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca și Orest Popescu, au fost reținuți și încarcerați la închisoarea din Cernăuți.

În anul 1878, Porumbescu este și el arestat, alături de alți tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuți. Se afla la Stupca, i-au dat voie să-și ia cu el vioara și o gramatică a limbii franceze și a fost urcat într-o căruță și dus până la Cernăuți, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.

Însă temnița în care și-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereții reci și mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.

Trebuie spus că unul dintre cei mai înflăcărați combatanți în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obține eliberarea celor întemnițați, a fost însuși Mihai Eminescu. După trei luni – ce folos ? – Ciprian Porumbescu avea să fie eliberat și achitat de acuzațiile care i-au fost aduse.

Între anii 1879 – 1881, primește o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner și primește noțiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

Tot aici a luat lecții particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societății Studențești „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecție de douăzeci de piese corale și cântece, intitulată „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”, pe care se află creații precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.

În anul 1881, familia sa își schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim.

Între anii 1881 și 1883, Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Brașov și dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului.

La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaște un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentații, pe 12 și 23 martie, în același an, la Brașov și o alta la Oravița. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care își exprima satisfacția cu privire la dorința sa cea mare ce a fost împlinită:

„Și astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu?”.

La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Brașov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colectate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă în stațiunea Nervi din peninsulă.

Starea sa de sănătate nu se ameliorează și, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, la doar 30 de ani, trece la cele veșnice, în brațele surorii sale și sub privirile îndurerate ale tatălui său.

Cu ultimele forțe, Ciprian i-a șoptit acesteia: ”Să nu lăsați muzica mea să moară!”. Ultima lui dorință, ce se regăsește în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc și versurile “Iar când, fraților, m-oi duce/ De la voi, și-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor”.

La moartea lui, Berta Gorgon îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat și am dorit în viață. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui și pentru mine. Ție ți-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăți scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut și eu !”.

Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul național al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” și „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostașilor români” și altele.

În anii 1972-1973, regretatul regizor Gheorghe Vitanidis a realizat filmul artistic „Ciprian Porumbescu”, în două serii, cu Vlad Rădescu în rolul marelui compozitor și patriot.

Peste ani a rămas, mărturie a trăirilor lui Ciprian Porumbescu, căsuța din Stupca (azi Ciprian Porumbescu) și muzeul cu același nume situat chiar în fața cimitirului în care acesta își doarme somnul de veci. Aici există, bine conservate, toate amintirile acestor plaiuri atât de iubite de compozitor, iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon și mai ales dragsotea sa pentru muzică și pentru doina românească…

Fotografii din arhiva personală, realizate în iulie 2012, la Casa memorială, la mormântul și la Muzeul Ciprian Porumbescu din Stupca (azi Cipiran Porumbescu)

Răzvan Moceanu