Criticul muzical Stephen Holden l-a numit “zeul muzicii pop franceze”, tocmai fiindcă, alături de Frank Sinatra și Elvis Presley, este considerat cel mai important și fascinant cântăreț al secolului al XX-lea și cea mai longevivă stea a muzicii pop.

Charlez Aznavour, pe numele real Shahnour Varenagh Aznavourian, s-a născut la 22 mai 1924, la Paris, fiind fiul unui cuplu de imigranți armeni, Mischa Aznavourian, un georgian de origine armeană, muzician și deținător al unui restaurant și Knar Baghdasaryan, descendenta unei familii de comercianți turci de origine armeană, licențiată în literatură, dar reprofilată în actriță de comedie. Interesant este faptul că familia de origine armeană – inclusiv sora lui mai mare, Aida, născută în Grecia – se afla la Paris doar în tranzit, iar Charles a fost conceput înainte ca părinții săi să obțină viza pentru America, mult-visatul „tărâm al făgăduinței”, la acea vreme.

Tatăl său, fiu de bucătar, deschisese la Paris un mic restaurant – „Le Caucase” -, pentru a-și întreține familia, un loc care era frecventat de imigranți, dar care nu avea să aducă cine știe ce benefiicii.

Părinții săi încercau să-și binedispună clienții restaurantului oferind concerte, în această atmosferă producându-se și debutul artistic al micului Charles, la vârsta de nouă ani, recitalul muzical și actoricesc primind aprecieri privind „urechea muzicală” și aptitudinile interpretative.

„Tata a fost un muzician talentat, dar un prost afacerist și un suflet mare: în restaurantul lui mâncau gratis mai toți prietenii pe care îi avea, dar și oamenii săraci și înfometați care îndrăzneau să îi treacă pragul. Vă dați seama că afacerea nu a durat prea mult, profitul fiind zero”, avea să mărturisească artistul, peste ani.

Micul Charles avea să renunțe repede la școală, dedicându-se prestațiilor artistice, iar banii pe care îi câștiga reprezentau un real ajutor pentru familia sa.

Artistul mărturisea: „Am abandonat repede școala, dar înainte de a o lăsa baltă, am primit un «Certificat d’Etudes», de care sunt foarte mândru, deși nu înseamnă mare lucru. Următoarea diplomă pe care aveam s-o primesc a venit 70 de ani mai târziu și era un titlu de Doctor Honoris Causa”.

În anul 1936 debutează într-un rol minor, în filmul „La guerre des gosses”, urmat, după doi ani, de un alt rol de elev în „Les disparus de St. Agil”.

În timpul ocupației naziste, Charles a cântat prin cabarete, inclusiv pentru a păstra viu spiritul patriotic francez, în condițiile în care tatăl său devenise membru al rezistenței franceze și protector a zeci de armeni și evrei ruși, în fața pericolului german.

În anul 1946, când împlinise 22 de ani, a avut șansa să fie remarcat de Edith Piaf, care l-a încurajat în abordarea unei cariere muzicale. Astfel, Charles în duet cu pianistul Pierre Roch – care îl acompania începând cu anul 1941, în diferite cluburi și cabarete -, au însoțit-o pe artista franceză într-un turneu efectuat în orașe din Franța și SUA, o reușită exclusiv artistică, nu, însă și financiară.

Au urmat opt ani în care Charles a locuit împreună cu Edith Piaf, ea fiind cea care l-a împins de la spate, l-a pus să își caute un profesor de canto și să descopere absolut tot ce ce ar putea să facă cu vocea lui. De aseameanea, Piaf l-a îndemnat să-și interpreteze propriile compoziții.

„Tinerii pe care ea îi ajuta să urce pe scenă erau amanții ei. Nu era însă și cazul meu. Ea m-a susținut din cu totul alte motive. Trecutul meu se potrivea foarte bine cu al ei. Părinții mei erau străini, care nu vorbeau limba franceză. Ei ne-au lăsat pe sora mea și pe mine să devenim copii ai străzii. Edith Piaf era și ea un copil al străzii. Acest lucru ne-a apropiat”, spunea Aznavour despre Edith Piaf.

Tocmai având în vedere că se afla sub protecția unei mari artiste, criticii francezi ai vremii l-au etichetat – deloc măgulitor – ca fiind „prea urât, prea scund și cu o voce oribilă.”

Tânărul a avut marele merit de a nu se lăsa descurajat, iar în anul 1950 avea să înregistreze primul succes, interpretând propria compoziție „J’ai Bu”.

Din acea perioadă datează și îngrijorările artistului referitoare la „minusurile” sale: „Mă dezavantajează vocea, statura, gesturile, lipsa de cultură, prea puțină școală, sinceritatea și lipsa de personalitate”, după cum mărturisea artistul.

După momentul primului succes, tot Edith Piaf i-a recomandat să-și facă o operație estetică de corectare a nasului, pentru a-și îmbunătăți aspectul fizic, tot ea fiind cea care remarca, după operație, ușor anecdotic: „Îmi plăceai mai mult înainte”…

Au urmat ani în care Charles Aznavour a compus mai multe melodii pentru celebrul Gilbert Becault, iar anul 1956 marca primul recital propriu de mare succes, la Casablanca, unde publicul marocan și presa locală s-au exprimat în termeni extrem de laudativi la adresa cântărețului de origine armeană.

A urmat un nou concert, acasă, la Paris, în sala Alhambra, unde publicul pretențios l-a ovaționat. Melodia sa, „Je m’voyais déjà” – compusă pentru Yves Montand, cu ani în urmă, pe care acesta o considera, însă, neinspirată – va deveni, de aici înainte, un cântec extrem de apreciat.

Succesul din această perioadă îl aduce în atenția spectatorilor și a criticii, iar contractele nu întârziau să apară.

Tot în 1956 apărea prima melodie de mare succes – „Sur Ma Vie” – , cântată în premieră pe scena Olympia din Paris, apoi șirul cântecelor de excepție care au dăinuit peste ani, a continuat cu „Tu t’laisses aller” – în 1960, „Il faut savoir” – în anul 1961, „Les comédiens” – în 1962, „Et pourtant”, „Hier encore”, „For Me Formidable” sau „Que c’est triste Venise” – în anii 1963-1964, sau „La Bohème” – în anul 1965.

Artistul sărac de altătată avea Franța și lumea muzicală mondială la picioare, devenind unul dintre cei mai bogați și mai apreciați artiști de pe mapamond.

Au urmat hituri precum „She” sau „The Old Fashioned Way”, cu care cucerea, în anii ’70 spațiul anglofon, tot în această perioadă media de peste Ocean caracterizându-l ca fiind „un Sinatra francez”. În 1974, piesa „She” a ajuns pe prima poziție a clasamentelor britanice de trei ori mai repede decât orice alt cântec de până atunci, în condițiile în care topurile muzicale de specialitate erau dominate, pe atunci, de muzica rock.

De-a lungul timpului a colaborat cu Édith Piaf, Fred Astaire, Frank Sinatra (Aznavour a fost unul dintre puținii cântăreți europeni invitați să cânte cu el), Andrea Bocelli, Bing Crosby, Ray Charles, Bob Dylan, Liza Minnelli, Elton John, Dalida, Serge Gainsbourg, Josh Groban, Petula Clark, Tom Jones, Shirley Bassey, José Carreras, Laura Pausini, Nana Mouskouri și Julio Iglesias.

În anul 1960, a înregistrat un mare triumf cinematografic, în rolul principal din „Tirez sur le pianiste” („Trageți în pianist !”), al lui François Truffaut, iar în anul 1979 s-a remarcat în filmul „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), într-un rol secundar, producția fiind premiată cu un Palme d’Or.

Charles Aznavour s-a căsătorit, prima dată, în anul 1946, cu Micheline Rugel, aceasta dăruindu-i doi copii – pe Seda, născută în anul 1947 și pe Charles, născut în anul 1952, mariajul celor doi încheindu-se în anul 1953.

La doi ani distanță, Charles se recăsătorește cu Evelyne Plessis, care în 1956 a dat naștere unui băiat, Patrick, care avea însă să moară la vârsta de 25 de ani. Charles și Evelyne aveau să se despartă în anul 1960.

În anul 1967, artistul se recăsătorește cu suedeza Ulla Thorsell – născută în 1941 -, care devenise iubirea vieții sale, care s-a aflat alături de el până la sfârșitul vieții și care i-a dăruit trei copii: pe Katia – în anul 1969, pe Misha – în anul 1971 – și pe Nicolas – în 1977. Despre familia sa, Aznavour remarca: „Sunt un francez catolic cu rădăcini armenești, soția mea este suedeză protestantă, am un cumnat algerian, care este musulman și un nepoțel evreu. Ne înțelegem bine pentru că nu discutăm despre religia celuilalt, ci o respectăm”.

În anul 1976, Aznavour s-a stabilit în Elveția, a rămas extrem de mândru că este francez, însă nu și-a uitat niciodată rădăcinile armene.

El a scris, în anul 1975, un impresionant cântec dedicat special Genocidului Armean, cu titlul „Ils sont tombés” (în versiunea engleză „They fell”).

În anul 1988, un cumplit cutremur lovea Armenia, iar în 24 de ore Aznavour înființa deja fundația “Aznavour for Armenia”, prin care artistul a sprijinit cu o sumă fabuloasă persoanele sinistrate și refacerea țării, care a provenit din concertele susținute alături de mari vedete ale vremii, dar și din contribuții personale, care continuă și astăzi.

În onoarea sa, o piață din Erevan îi poartă numele, iar în Gyumri, orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în cutremur, i s-a ridicat o statuie.

De asemenea, în plin centrul Erevanului, s-a construit Casa-muzeu „Charles Aznavour”, pe care a vizitat-o președintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy.

Începând cu anul 2008 a primit și cetățenia armeană, iar în anul 2009, la 12 februarie, a fost numit ambasador al Armeniei în Elveția. Aznavour a fost, de asemenea, începând cu anul 1995, ambasador al bunăvoinței și, mai apoi reprezentantul permanent al Armeniei pe lângă UNESCO.

În anul 2004, Charles Aznavour a filmat la București în rolul titular din „Moș Goriot”, după Honoré de Balzac, un serial de televiziune în regia lui Jean-Daniel Verhaege. Cu acel prilej, el a participat la o slujbă religioasă de duminică, la Catedrala Armeană din București, s-a întâlnit cu membri ai Comunității armene din Capitală și a asistat, la Librăria ”Mihail Sadoveanu”, la lansarea unei cărți pe care a scris-o împreună cu prietenul său, reputatul jurnalist Rochard Balducci, o cuceritoare carte de confesiuni, aparută la Editura ”Ararat”, remarcabil tradusă de scriitoarea și jurnalista Madeleine Karacașian, o neobosită ambasadoare a culturii armene.

În anul 2005, Charles Aznavour s-a hotărât să se retragă de pe scenă, organizând în acest sens un turneu de adio în SUA și Canada.

Doar că solicitările pentru concerte nu au încetat să apară. În 2011, artistul hotărăște că stă în puterile sale să mai susțină anumite spectacole dar nu în cadrul unor turnee de anvergură, astfel că publicul are ocazia să îl asculte pe scena de la Olimpya din Paris și la Moscova. Avea 87 de ani.

Cariera sa artistică remarcabilă a fost recompensată cu nenumărate onoruri, premii și distincții.

În anul 1960, el primea Grand Prix Award for Best Italian Song, în anii 1963, 1971, și 1980 era laureatul premiului Edison, în anul 1971 primea un „Leu de Aur” onorific la Festivalul de film de la Veneția, pentru versiunea italiană a cântecului „Mourir d’aimer”.

De asemenea, Aznavour a fost distins cu Marea Medalie a Academiei Franceze – în anul 1995, titlul de Ofițer al Legiunii de Onoare – în 1997, în același an fiind onorat cu Premiul onorific  César, titlul de „Erou Național al Armeniei” – în 2004, Ofițer al Ordinului Leopold – în același an, premiul de onoare al Festivalului de Film de la Cairo – în 2006, Ofițer onorific al Ordinului Canadei – în 2008, MIDEM Lifetime Achievement Award, Ofițer al Ordinului Național al Québec-ului și Doctor Honoris Causa al Universității din Montréal – în 2009, Ordinul de onoare al Rusiei, pentru contribuția la întărirea relațiilor culturale între Rusia și Franța – în 2010, Premiul special Rouben Mamoulian în domeniul filmului din Armenia, pentru contribuția la dezvoltarea cinematografului mondial – în 2014, Ordinul Coroanei Belgiene în grad de Comandor – în 2015 sau o stea pe celebra Hollywood Walk of Fame, for Live performance – în 2017.

De asemenea, în iulie 2013, la Erevan, capitala Armeniei, era dezvelită o stea în onoarea artistului. „Dragul și iubitul nostru Charles…, dezvelim această stea care poartă numele tău și care simbolizează un mare armean și un mare artist”, i-a spus cântărețului ministrul armean de atunci al Afacerilor Externe, Eduard Nalbandian.

Un eveniment deosebit l-a onorat pe artist în octombrie 2017: Charles Aznavour a fost premiat în Israel pentru ajutorul oferit de familia sa evreilor și armenilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când, timp de trei ani, membrii familiei Aznavour au ascuns – cu riscul pierderii propriilor vieți – evrei și armeni în modestul lor apartament parizian. Interpretul a primit din mâinile președintelui israelian de atunci Reuven Rivlin și medalia Raoul Wallenberg, decernată de comitetul omonim al cărui sediu se află la New York. „Putem citi în Talmud (text central al iudaismului) că oricine salvează o singură viață salvează o lume întreagă”, a declarat președintele Reuven Rivlin. „Dumneavoastră și familia dumneavoastră, dragă Charles, ați salvat foarte mulți oameni în timpul zilelor întunecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial într-o Franță ocupată de naziști”, a adăugat el.

La 15 octombrie 2014, cântărețul de origine armeană a fost tratat pentru „o infecție” și oboseală și a fost nevoit să își amâne un concert programat la Geneva. Momentul venea după o serie de concerte care au marcat a 90-a aniversare a starului, în Statele Unite ale Americii, Canada și la Moscova.

La 28 aprilie 2016, Charles Aznavour susținea un concert la București, pe scena Sălii Palatului, la 63 de ani distanță de la primul și singurul concert pe care îl mai susținuse la noi, pe aceeași scenă. Spectacolul din 2016 a avut loc în cadrul turneului restrâns “One Night Only”, desfășurat în doar câteva capitale europene. Artistul în vârstă, pe atunci, de 92 de ani, a demonstrat că este într-o formă de zile mari, a cântat splendid și a dansat, a întreținut publicul cu glume rafinate și pline de haz, a stârnit lacrimi și a declanșat aplauze furtunoase.

În aprilie 2018, el a fost nevoit să își anuleze un concert programat la Sankt Petersburg, în Rusia, din cauza unor dureri lombare severe, iar la 14 mai 2018, Charles Aznavour a fost externat din spital după o fractură de humerus, după ce a căzut la domiciliul său din sud-estul Franței. Concertele pe care urma să le susțină în această lună în Japonia și Uzbekistan au fost amânate pentru date ulterioare, însă artistul își va respecta întânirile cu publicul programate începând cu luna iunie 2018.

Din 2011, de la reluarea aparițiilor pe scenă, concertele lui Charles Aznavour au continuat cu o anumită cadență, adaptată vârstei, până la finalul vieții.

El a trecut la Domnul în noaptea de 30 septembrie/1 octombrie 2018, la vârsta de 94 de ani, la Mouriès, în Franța, în urma unor afecțiuni cardiovasculare complicate de un edem pulmonar, într-un moment în care mai avea programate concerte în mai multe orașe din întreaga lume, printre care Monte Carlo, Londra, Tokyo, Kiev, Saint-Etienne, Strasbourg sau Zürich.

A avut parte de funeralii naționale în Franța, fiind înhumat în cimitirul Montfort-l’Amaury.

La aproape un an de la moartea cântărețului francez, locuința sa din Mouriès și cele trei hectare cu măslini din jur au fost scoase la vânzare pentru suma de 2,4 milioane de euro. Charles Aznavour era mândru să le arate prietenilor și vizitatorilor măslinul milenar care crescuse în mijlocul proprietății sale din Provence…