PORTRET: Calistrat Hogaș – scriitorul „singurătății munților”
-
19 Aprilie 2021 16:27
Luni, 19 aprilie, se împlinesc 174 de ani de la nașterea lui Calistrat Hogaș, cel mai important exponent al literaturii de călătorie din România. Pentru Hogaș călătoriile au însemnat însăși viața, fiindcă iubea drumurile lungi, în zone muntoase, cu multe peripeții și pline de farmecul priveliștilor. El a considerat că peisajele autentice sunt refuzate celor care evită să le cunoască prin efortul fizic adecvat, fiindcă o drumeție veritabilă se deosebește fundamental de orice călătorie la bordul unui vehicul, scrie RADOR.
Calistrat Hogaș a descris în pagini de o rarisimă frumusețe peisajul natural al țării noastre, pe care l-a receptat cu maximă atenție și trezire a simțurilor, iar lucrarea sa de căpătâi, ”Pe drumuri de munte” relevă un „Creangă trecut prin cultură“, după cum îl numește Tudor Vianu, un Hogaș uneori greu de urmărit, însă, de cele mai multe ori, genial povestitor și observator, cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat dorinței multora dintre noi de a călători prin peisaje de munte decupate din basme.
Calistrat Dimitriu, după numele la naștere, s-a născut la 19 aprilie 1847, la Tecuci, tatăl său, Gheorghe Dimitriu, fiind protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Familia Dimitriu avea nu mai puțin de 12 copii. Se spune că învățătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată – sub pretextul că într-o bună zi, va ajunge un om important și nu trebuie să poarte un nume obișnuit pe care să-l întâlnești la oricine -, astfel că învățătorul a reușit să-l convingă pe protopop să-i pună fiului său numele de Hogaș.
Tatăl său și-a dorit pentru el să urmeze calea preoției, dar micul Calistrat avea alte planuri. Primul său învățător pe care l-a avut a fost Ioniță Hrisanti, care era și dascălul bisericii, însă Calistrat nu a vrut să studieze cu el, spunând că nu vrea să devină preot, ci să „învețe carte”. În anul 1859 a absolvit, ”foarte bine”, școala primară din Tecuci, apoi este înscris la Academia Mihăleană, unde devine bursier. Aici este coleg cu nume sonore precum A.D. Xenopol, Vasile Conta sau Alexandru Lambrior.
Având în vedere extrem de numeroasa sa familie, tânărul urmărește independența financiară, astfel că, încă din vremea liceului, acorda meditații colegilor mai slabi la învățătură dar scria și poezii.
Apoi, Calistrat Hogaș este admis la Facultatea de Litere din Iași, ca student bursier.
După absolvire, devine profesor la gimnaziul proaspăt înființat în Piatra-Neamț, unde se și căsătorește cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, cea care, în perioada 1871 – 1882 avea să-i dăruiască nu mai puțin de opt copii.
În anul 1874, Calistrat Hogaș debutează literar cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, în ziarul local „Corespondenția provincială”.
În anul 1878, intră în conflict cu autoritățile din învățământ și este obligat să se mute la Tecuci, unde devine profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal. La scurtă vreme, gimnaziul din Piatra Neamț avea să fie desființat.
În anul 1880 devine profesor la Școala Normală ”Vasile Lupu” din Iași. În această perioadă, invitat fiind în casa unei rude a Veronicăi Micle, îl cunoaște pe Ion Creangă.
Calistrat Hogaș a continuat în toată această perioadă să scrie, însă succesul său literar s-a lăsat îndelung așteptat, fără ca acest lucru să-l deranjeze.
În anul 1881, revine la Piatra-Neamț, ca director al gimnaziului reînfințat și tot atunci îl cunoaște pe revizorul școlar I.L. Caragiale.
La 3 iulie 1882, Hogaș a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”. Crezul său literar a apărut chiar la începutul unui scurt fragment intitulat „Amintiri din copilărie”: „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îți trăiești viața de două ori; și tot e mai bine să ți-o trăiești de două ori decât o dată. Căci viața asta oricât ar fi ea de amărâtă și zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfățat în verdeața și în florile primăverilor, te-ai îmbătat de șoaptele pâraielor și ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care și-a petrecut viața ca culbecul (melcul)! Ce voiți să vă spună unul ca acela? Că și-a dus casa-n spate de la naștere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“
După câțiva ani încep din nou șicanele autorităților la adresa sa, drept urmare este obligat să se mute la Alexandria, unde este numit director al gimanziului.
În anul 1891, însuși regele Carol I îi recunoaște lui Hogaș realizările extraordinare din domeniul educației, conferindu-i profesorului Medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, clasa I.
În perioada 1891 – 1899, este director la gimnaziul din Roman, și profesor la Seminarul Teologic din același oraș, unde Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică „Însemnări din viața mea”, descriindu-l pe Hogaș ca un „dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare”.
A devenit apoi profesor și ”subdirector” la liceul internat din Iași.
Hogaș a continuat activitatea sa literară, iar după ce l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu, în anul 1907, s-a lăsat înduplecat de acesta, debutând în revista „Viața Românească”, unde a început și a continuat să-și publice însemnările de călătorie.
Lunga activitate didactică i se va reflecta în opera literară, multe din scrierile sale adresându-se tinerilor.
În anul 1912, se pensionează, în același an fiind publicată cea mai cunoscută creație a sa, „Pe drumuri de munte”. Interesant este că din cauza numeroaselor greșeli de tipar, tot tirajul volumului este dat la topit.
Deși și-a încetat oficial calitatea de dascăl, fiind extrem de iubit și apreciat de elevi, este rugat să continue să predea, și chiar la această vârstă înaintată, fascina prin prospețimea sa, prin dinamismul orelor de clasă și prin dragostea imensă pe care o arăta elevilor săi.
În povestirea „Spre mânăstiri” din volumul „Pe drumuri de munte” (1912), Hogaș relatează trecerea sa pe la Cetatea Neamțului, din orașul Târgu Neamț, aflat pe valea unui pârâu limpede ce scânteia sub lumina soarelui. Hogaș spune că „Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemișcată și gânditoare pare că vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ștefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute”. Aici a stat Hogaș, la umbra unui mesteacăn, pentru a se odihni și a-și sătura „ochii și sufletul de această măreață priveliște”.
În 1914 apare ediția a doua a volumului „Pe drumuri de munte”, care este însă mistuită integral de un incendiu.
În anul 1915, una din fiicele sale se îmbolnăvește grav, iar el, îndurerat, se retrage la Piatra-Neamț, în casa care aparținea soției, unde începe, la rându-i, să fie măcinat de o boală cumplită.
Fica sa, Sidonia, avea să mărturisească aerul zilelor de final ale tatălui său: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului și în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august și duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /…/ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția și o altă fiică, Cecilia), să nu dați de știre de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu și numai cu un singur preot».”
La 28 august 1917, aflându-se la Roman, Calistrat Hogaș trece la cele veșnice, la vârsta de 70 de ani, ca urmare a unui enfizem pulmonar.
El a fost înmormântat, la 30 august, la cimitirul din Roman, într-un sicriu care a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinerețe.
Slujba a fost oficiată de un singur preot, așa cum și-a dorit, iar Cleopatrei și Sidoniei, fiicele sale, le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț.
După mai multe formalități, în octombrie 1917, rămășițele sale au fost deshumate, iar trupul așezat într-un sicriu de zinc și transportat la Piatra Neamț, în condițiile în care România se afla în plin război. La 8 octombrie, Calistrat Hogaș avea să fie reînhumat în cimitirul Borzoghean, la poalele Petricicăi.
„Pe drumuri de munte” este republicată în anul 1921, postum, de această dată în două volume, ultimul – cel intitulat „În Munții Neamțului” – fiind prefațat de Mihail Sadoveanu, care avea să scrie și prima recenzie cu adevărat importantă a operei lui Hogaș.
În anul 1922, lui Calistrat Hogaș, căruia în 1915 îi fusese refuzat premiul Academiei în valoare de 5000 lei, i se conferă postum primul premiu inițiat de Societatea Scriitorilor Români, în baza unui raport redactat de Liviu Rebreanu.
La 12 iunie 1939, rămasă singura locatară a fostei gospodării a familiei, Sidonia deschide spre vizitare o cameră amenajată muzeal și își oferă serviciile de ghid autorizat, tuturor celor care îi trec pragul. Mărturiile vremii o descriu pe aceasta ca moștenitoare a dragostei tatălui pentru necuvântătoare, ea trăind înconjurată de zeci de pisici pentru a căror hrană își cheltuia aproape toate veniturile, în ceea ce o privea fiind o vegetariană convinsă.
În anul 1967, Sidonia a donat statului casa părintească pentru a fi restaurată și a pentru a se organiza aici un muzeu memorial. Tot ea a oferit, spre achiziție, în două rânduri, Muzeului Județean de Istorie, obiecte și manuscrise care alcătuiesc astăzi fondul muzeistic majoritar existent în expoziția memorială.