Alexandru Ioan Cuza, artizanul Unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părțile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comiși, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învățat până în anul 1831 la Iași, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.

În anul 1835 își ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept și medicină, pe care nu le finalizează, și devine membru al Societății economiștilor de unde își va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătorește cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) și sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluției de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntașii adunării arestați din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat și Cuza, însă acesta a reușit să scape de sub pază și să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Ulterior, Cuza devine președinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 și 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă și rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galați, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de către caimacamul Teodor Balș.

Un pas important în realizarea Unirii Principatelor l-a reprezentat Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franța, Anglia și Imperiul Otoman au ieșit victorioase în fața Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinței de la Paris, finalizată cu o Convenție, încheiată la 7/19 august, care s-a referit și la problematica românească.

Astfel, printr-un act internațional care ținea cont doar parțial de voința românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcționaseră cele două țări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază și sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influența Rusiei.

Practic Convenția de la Paris consfințea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituții comune la Focșani – Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație –, abolirea monopolurilor și a privilegiilor de clasă.

Deși au existat și voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureștiului drept capitală va face ca Moldova să-și piardă din influență, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 și 1858 au demonstrat dorința de unire a populației.

A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.

Ca formă de protest, însă, față de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar și de partizanii celor doi Sturza care candidau susținuți de conservatori. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputați l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, șeful partidei unioniștilor moldoveni.

În Țara Românească, unde alegerile urmau să se țină pe 24 ianuarie, locțiitorii domnești erau antiunioniști, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureștenii au fost mobilizați pentru a susține candidatura lui Cuza.

În ședința din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porții Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfințește denumirea oficială, România.

După domnie, Cuza a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde își manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul țării pentru aducerea unui principe străin, așa cum făgăduise și să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forțate de la 11 februarie 1866. Deși Cuza a dorit întotdeauna să revină în țară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situației politice din acel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală și se mută la Florența, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

La 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

După ce în august 1965, statul român a primit denumirea de Republica Socialistă România, în anul următor, Banca Națională a Republicii Socialiste România a scos o nouă ediție de bancnote, iar pe aversul bancnotei cu valoare nominală de 50 de lei a fost reprezentată efigia lui Alexandru Ioan Cuza.

În perioada 1991 – 1996, Banca Națională a României a emis o monedă de circulație, cu valoarea nominală de 50 de lei, pe reversul căreia a fost gravată efigia lui Alexandru Ioan Cuza, spre stânga. Moneda era din oțel placat cu alamă.

La 12 noiembrie 2009 Banca Națională a României a emis, în atenția colecționarilor, un set de trei monede (una din tombac cuprat, alta de argint și o alta de aur), pentru sărbătorirea a „150 de ani de la înființarea Statului Major General al Armatei Române”, pe aversul fiecăreia din ele fiind gravată efigia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cu ocazia aniversării bicentenarului nașterii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Romfilatelia a introdus în circulație vineri, 20 martie 2020, emisiunea de mărci poștale intitulată „Aniversări. Evenimente. Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”, alcătuită din două mărci poștale.

Sursa: RADOR