Grație aparițiilor și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-media pentru a-și spori averea și gloria.

Pasionat încă de copil de pictură, face primele sale încercări artistice pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, care era croitoreasă de lux. Părinții îl trimit într-o vacanță la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în Madrid. Salvador crea desene complexe, ambii părinți susținându-i talentul artistic și amenajându-i un studio de pictură, înainte de a intra la școala de artă. În 1918, va avea prima sa expoziție în teatrul local din Figueras.

În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrietenește cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar – decepționat de sistemul de predare – incită studenții la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă.

Este interesat de futuriștii italieni, apoi de „Școala de Metafizică” a lui Giorgio De Chirico, care îi va influența considerabil evoluția artistică. De asemenea, lecturile pasionate din Sigmund Freud îi treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă.

Dali – Visul adus de o albină zburând

În 1926, este exmatriculat înainte de examenele finale pentru afirmația sa potrivit căreia niciun membru al facultății nu avea competența să-l examineze. Pleacă la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței, aflată în plină efeverscență suprarealistă și face cunoștință cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard.

Dali – Plecarea corabiei înaripate

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante. Din cauza comportamentului său, însă, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta „formele suprareale”. Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca „metodă paranoico-critică”. Imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării delirului (momentul critic). Toate picturile sale în ulei reprezentau colaje de imagini din visele lui.

Dali – Isipitirea Sf. Antonie cel Mare

Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. Picturile sale  amintesc de emfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi în care include o mare cantitate de elemente – oameni, animale obiecte – într-o combinație irațională a raporturilor și deformarea realității.

În 1929, o întâlnește pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soție, dar și muză, reprezentând-o în multe dintre picturile sale. Grație Galei, Dalí va cunoaște în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină, salvându-l de la nebunie, după cum a mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de această afirmație). Gala se ocupă și de problemele legale și financiare ale artistului, îi negociază contractele pentru expoziții și promovare.
În 1930, artistul devenise o personalitate a mișcării suprarealiste. Una din cele mai faimoase lucrări din acea vreme și poate cea mai cunoscută este ”Persistența memoriei” (1931).

Salvador Dalí își extinsese explorarea artistică și în cinematografie, prin colaborarea cu Luis Bunuel la două filme, ”Un Chien andalou” (Un câine andaluz, 1929) și ”L’Age d’or” (Vârsta de aur, 1930). Arta lui Dalí se face remarcată și câțiva ani mai târziu, într-o altă peliculă, ”Spellbound” (1945), în regia lui Alfred Hitchcock.

Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei și putrefacției. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosește pentru a atrage atenția asupra sa – gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia. Dalí intră în conflict grupul suprarealist din care va fi exclus. Acest lucru nu l-a împiedicat să-și expună lucrările la toate expozițiile internaționale ale decadei, declarând, plin de infatuare: ”Le Surrealisme, c’est moi”.

Dali – Persistența memoriei

Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí” sau pur și simplu „divinul”. Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, dar mărtrurisește că frica de moarte nu îl părăsește niciodată. Susține că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creației lui.

Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personaj, orgolios și imprevizibil.

Salvador Dali a fost întotdeauna conștient de geniul său, dar spre deosebire de alți artiști care au trăit în sărăcie, a știut să facă bani din talentul său. Dorința lui de îmbogățire l-a făcut pe Andre Breton, părintele suprarealismului, să-i atribuie pictorului anagrama „Avida Dollars” (avid după bani). Dali nu s-a supărat, ba dimpotrivă, a acceptat-o și a recunoscut că îl caracteriza în totalitate.

Dali – Balerina din craniu

În cartea sa, „Jurnalul unui geniu”, Dali povestește că anual primea câte un tânăr care îl întreba care este secretul succesului. Răspunsul dat celui care l-a vizitat în 11 mai 1956 a apărut și în memoriile sale.

„Ca să dobândiți un prestigiu tot mai mare și mai statornic în societate, e bine, mai ales dacă dispuneți de talent, să dați societății pe care o iubiți, cât sunteți tânăr, un șut zdravăn în fluierul piciorului drept. Apoi, fiți snob. Ca mine. Snobism înseamnă să te poți plasa întotdeauna în poziție inaccesibilă celorlalți, ceea ce le dă un sentiment de inferioritate. ”

„Coco Chanel și Elsa Schiaparelli duceau un război civil în domeniu modei. Eu luam dejunul cu cea dintâi, ceaiul cu cealaltă, iar seara cinam tot cu prima. Asta făcea valuri de gelozie. Sunt una dintre puținele persoane care reușeau să trăiască simultan în mediile cele mai bizare, cele mai închise unele față de altele. Puteam intra și ieși dintr-unul într-altul după bunul meu plac. O făceam din pur snobism, adică dintr-o frenetică dorință de-a fi mereu văzut în cele mai inaccesibile cercuri.”

„Când am venit la Paris, eram obsedat să aflu dacă o să fiu invitat pretutindeni unde socoteam eu că trebuie să mă aflu. De îndată ce primeam invitația, snobismul mi se calma, așa cum îți trece o boală imediat ce intră doctorul pe ușă. Mai târziu, dimpotrivă, de multe ori nici nu mă duceam unde eram poftit. Ori, dacă mă duceam, făceam așa un scandal, că mă remarcam imediat și tot imediat dispăream.”

Din 1960 până în 1974, Dalí își dedică o mare parte din timp pentru crearea Teatro-Museo Dalí (Muzeul-Teatru Dali) în Figueres. Clădirea muzeului găzduise anterior Teatrul Municipal din Figueres, unde avusese loc prima expoziție a lui Dalí, când avea 14 ani. La Biserica Sfântul Petru din apropiere, Dalí fusese botezat și la mică distanță se află casa în care s-a născut. Teatro-Museo Dalí s-a deschis oficial în 1974.

În anii ’80, Dalí începe să-l studieze pe Michelangelo. Megalomania se transformă în umilință și șovăială, în teama de a muri, dar artistul încă încearcă, prin ultimele lui puteri, să penetreze secretele marilor maeștri. Pentru că nu poate mânui pensula, din cauza unei afecțiuni care îi provoacă un tremur permanent și o slăbiciune în mâini, își pierde abilitatea de a se exprima cum știa mai bine.

Gala moare în 1982, iar în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, „Coada de rândunică” (foto).

După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Salvador Dali a murit în 1989, la 84 de ani, localitatea în care s-a născut și este înmormântat în clădirea Teatrului Muzeu Dalí . Artistul a lăsat averea sa, în valoare de 130 de milioane de dolari, Spaniei.

Cadaqués – un loc magic, devenit celebru datorită lui Dalí

Devenit celebru grație lui Salvador Dalí, care a petrecut aici mai multe decenii, Cadaqués rămâne și astăzi un loc fascinant, neatins de turismul de masă. Dalí s-a îndrăgostit de cel mai estic oraș al Spaniei, cu ocazia vacanțelor din copilărie pe care le petrecea aici în fiecare vară alături de părinții săi, aceștia deținând o vilă în oraș. Cadaqués a fost locul unde Dalí a studiat pictura pentru prima dată, alături de Ramon Pichot, un prieten de familie.

Vizitele lui Dalí în Cadaqués aveau un efect impresionant asupra locuitorilor. „Când venea aici, credeam că este un extraterestru, un rege magic, ce-și aducea mobila sa de nichel și de sticlă direct la Paris și era vizitat de nenumărați oaspeți faimoși”, relatează Francisco Romans, ce a locuit când era tânăr în casa artistului din Portlligat, mama sa fiind secretara artistului, iar mătușa bucătăreasa casei.

De-a lungul timpului, Cadaqués a găzduit numeroși pictori, poeți sau realizatori de film, printre care Paul Eluard, Federico García Lorca, Luís Buñuel, Walt Disney, Marcel Duchamp, Max Ernst, René Magritte, Mick Jagger sau Gabriel García Márquez (care a menționat orașul în povestirea „Tramontana”). Și astăzi orașul este presărat cu nenumărate galerii de artă și ateliere care deservesc un număr mare de artiști ce sosesc în acest micuț orășel pentru a căuta inspirația găsită de generațiile anterioare de creatori.

Mustățile lui Dalí

Mustățile lui Dalí, întotdeauna ridicate și perfect curbate către cer, pe care purtătorul lor obișnuia să le lustruiască cu ulei de curmale, au fost și continuă să fie unul dintre marile simboluri ale suprarealismului.

Acum, mustățile dalíniene se remarcă într-o inedită expoziție – «Variants Dali’s Mustache» – , ca obiect artistic. Expoziția reunește 23 de fotografii realizate de fotograful și prietenul artisului catalan, Philippe Halsman și va putea fi vizitată până pe 31 decembrie la Teatrul Muzeu Dalí din Figueras.

Documentarea: Bianca Ioniță

Sursa: Rador.ro