Mircea Albulescu, pe numele real Iorgu Constantin V. Albulescu, s-a născut la 4 octombrie 1934, la București. În cartea de identitate numele său era Iorgu Albulescu – ales de tatăl său, Vasile Albulescu – dirijor de orchestră militară, în certificatul de naștere era Constantin Albulescu – numele nașului, iar în viața de zi cu zi era Mircea Albulescu – numele ales de mama sa, Olga Tempinski.

A urmat școala primară la Liceul „Sfântul Andrei”, unde la acea vreme predau călugări din Germania și se învăța intens limba germană, apoi a activat ca artist-amator la Ateneul Popular și figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din București.

În anul 1950 a fost angajat la Teatrul Național București, iar doi ani mai târziu a absolvit Școala Medie de Arhitectură devenind Conductor Arhitect.
 

În anul 1956 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București la clasa profesoarei Aura Buzescu.

În același an s-a căsătorit, după ce în prealabil își cunoscuse „aleasa” la un ceai, a plăcut-o apoi a „furat-o” de lângă băiatul cu care se întâlnea în acea vreme. În urma căsniciei de peste 50 ani, a rezultat un fiu, Matei, însă, din păcate, și soția sa a plecat dintre noi în anul 2007, în urma unei boli incurabile.

A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal (Bulandra) din București (1956 – 1964) unde a fost adus chiar de doamna Bulandra, Teatrului de Comedie (1965 – 1974) și Teatrului Național din București (din anul 1974).

Dintre piesele de la Bulandra, amintim rolul Lopahin – „Livada de vișini” de A.P. Cehov, regia Marietta Sadova, Ionel – „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ioan Popa, regia Nicolae Alexandru Toscani, Prefectul – „Mamouret” de Jean Sarment, regia George Teodorescu, Happy Loman – „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, regia Dinu Negreanu, 1959, Baltazar – „Comedia erorilor” de William Shakespeare, regia Lucian Giurchescu, 1963.

La Teatrul de Comedie l-am urmărit în rolurile Ligurio – „Mandragora” de Niccolo Machiavelli, regia Dinu Cernescu și Mircea Albulescu, 1970, Buffalo Bill – „Buffalo Bill și indienii” de Arthur Lee Kopit, regia Lucian Giurchescu, 1973, Achile – „Troilus și Cresida” de William Shakespeare, regia David Esrig, sau în „Întâlniri” de Horia Lovinescu, regia Mircea Albulescu, 1972.

La Teatrul Național a avut zeci și zeci de roluri care au dat viață unor piese de succes: Cherea – „Caligula” de Albert Camus, regia Horea Popescu, 1981, Agamemnon – ”Ifigenia” de Mircea Eliade, regia Ion Cojar, 1981, Șerban Sinești – „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia Sanda Manu, 1986, Serghei Jeleznov – ”Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1988, Bernardo Guy – „Numele trandafirului” de Umberto Eco, regia Grigore Gonța, 1998, Satin – „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998, Farfuridi – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, regia Alexandru Tocilescu, 1999, Alexei Karenin – „Anna Karenina” de Helen Edmundson după Lev Tolstoi, regia Alice Barb, 2003, Firs, bătrân lacheu – „Livada de vișini” de A.P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010, sau Profesorul – „Vizita bătrânei doamne” de Friedrich Dürrenmatt, regia Alexander Morfov, 2011.

A mai avut colaborări cu Teatrul Metropolis, București (rolul Mitică – „Trilogia răului” după Belu Zilber, regia Mihai Mănuțiu, 2006 și Maurizio – „Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia Dan Tudor, 2013), cu Teatrul Toma Caragiu, Ploiești (rolul Nicolas d`Eu – „Victimele datoriei” de Eugene Ionesco, regia Mircea Albulescu), Teatrul Mic, București (rolul Doctorul Dorn – „Pescărușul” de A.P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu, 1993), Teatrul Act, București (rolul colonelului Zwygart – „Ambasadorul” de Thomas Hurlimann, regia Theo Herghelegiu), Teatrul Odeon, București (rolul Nil – „Echipa de zgomote” de Fănuș Neagu, regia Alexa Visarion, 1980 și rolul lui Jossey – „Frații” de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija) și cu Teatrul Constantin Nottara, București (rolul Mailat – „Sângele” de Horia Lovinescu, regia George Rafael, Kiss – „Unde-i revolverul?” de Görgey Gábor, regia Mircea Cornișteanu și rolul Luca Arbore – „Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Alexandru Darie).

Albulescu spunea că rolul cel mai drag sufletului său era cel din piesa “Danton” de Camil Petrescu, regia Horea Popescu. După premiera piesei din anul 1974 de pe scena Teatrului Național din București, Dinu Săraru a scris: “Mircea Albulescu – în Danton – o creație unică, ilustrând dezlănțuirea unui talent unic. Un moment de referință în teatrul românesc modern”.

Mircea Albulescu a jucat în foarte multe filme regizate de Sergiu Nicolaescu și Mircea Veroiu. În regia primului, Albulescu a jucat roluri în Dacii – 1967, Mihai Viteazul – 1970, Zile Fierbinți – 1975, Revanșa – 1978, Pentru Patrie – 1978, Nea Mărin Miliardar – 1979, Mihail, câine de circ – 1979, Capcana Mercenarilor – 1980, Wilhelm Cuceritorul – 1982, Viraj periculos – 1983, Ziua Z – 1985 și Noi, cei din linia întâi – 1986.

Dintre filmele lui Mircea Veroiu, cel despre care Albulescu spune că ajunsese să adapteze rolurile pentru a se potrivi mai bine actorului, a jucat în Somnul Insulei – 1994, Semnul șarpelui – 1981, Mania – 1977, Șapte zile – 1973, Scrisorile prietenului – 1997, Dincolo de pod – 1976, Artista, dolarii și ardelenii – 1980 și Craii de Curtea Veche – 1995.

A avut alte colaborări în cinema în filme regizate de: Francis Ford Coppola (Youth Without Youth, 2007), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, 1970, Dincolo de Nisipuri, 1973, Rosenemil, 1993), Manole Marcus (Actorul și sălbaticii, 1975), Mircea Daneliuc (Cursa, 1975, Ediție Specială, 1980), Alexa Visarion (Înghițitorul de săbii, 1981), Nicolae Mărgineanu (Flăcări pe comori, 1987, Un om în Loden, 1979,), Nicolae Breban (Printre colinele verzi, 1971), Dinu Tănase (La capătul liniei, 1982), Mircea Drăgan (Columna, 1968, Brațele Afroditei, 1978), Mircea Moldovan (Totul se plătește, 1986, Andrei Blaier (Momentul adevărului, 1989).

Puțină lume știe că Mircea Albulescu a fost și un sensibil poet, fiind autorul a nu mai puțin de șapte volume de versuri: în 1994 – „Pajura Singurătații”, Editura RAI, apoi „Vizite”, Editura Cartea Românească, 1985, „Bilete de favoare”, Editura RAI, 1996, „Baraka”, Editura Eminescu, 1999, „Bazar sentimental”, Editura Cartea Românească, 2000, „Fluture în lesă de aur”, Editura CNI Coresi, 2002 și „Clanțe”, Editura CNI Coresi, 2005.

În perioada 1985 – 2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru și Film din București, printre studenții săi numărându-se Adrian Titieni, Irina Movilă, Florin Piersic jr., Elvira Deatcu, Manuela Hărăbor și Dragoș Bucur.

În perioada 30 decembrie 1992 – 4 aprilie 1994, Mircea Albulescu a fost secretar de stat în Ministerul Culturii.

A fost distins cu numeroase premii și distincții, între care „Ordinul Meritul Cultural” și „Ordinul Serviciul Credincios” în grad de Comandor, iar din anul 2002 este Societar de Onoare al Teatrului Național din București.

În anul 2003 a obținut Premiul Național pentru întreaga activitate artistică, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor, în anul 2005 a obținut Premiul pentru întreaga activitate, primit la Gala Premiilor UNITER, iar în anul 2006 a fost distins cu Premiul Academiei Române 2004 pentru cei 50 de ani de „creație interpretativă în arta teatrală și cinematografică”.

A fost, de asemenea, membru al Uniunii Ziariștilor și, din anul 2004, doctor în arte al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică cu teza de doctorat „Teatrul radiofonic – convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creației”.

Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului.

Actorul avea și un nepot, Vladimir, de dragul căruia, la 75 de ani a învățat limba engleză și să lucreze pe calculator.

Criticul Costin Tuchilă, realizator în cadrul Redacției Teatru a Societății Române de Radiodifuziune, spunea despre Mircea Albulescu: „Actor de rară intelectualitate, care studiază atent, chiar meticulos, dimensiunile psihologice ale personajului, Mircea Albulescu este înzestrat cu acea știință a compoziției scenice care nu se află la îndemâna tuturor. Știe când trebuie să strălucească dar mai ales știe când, într-o scenă, trebuie să treacă pe plan secund pentru a-și valorifica partenerul sau pentru a nu ieși câtuși de puțin din convenția teatrală. Dar calitățile intelectuale și tehnica de maestru nu devin niciodată obstacole pentru autenticitatea trăirii, pentru acel fapt irepetabil care conferă atât de mult farmec teatrului. Dacă nu e un actor „de instinct”, la care predispoziția naturală să primeze, nu se poate spune că Mircea Albulescu este excesiv în elaborare, prea studiat în compoziție. Dimpotrivă – și tocmai cultivarea acestui echilibru între spontaneitate, fantezia de moment și lucrul minuțios al fiecărei nuanțe stilistice e de natură să încânte în jocul său. De multe ori ai impresia că vulcanul va erupe; observi însă cu câtă abilitate a fost condus totul de un artist care știe dinainte unde trebuie să ajungă.”