Funcția râsului în comunicare rămâne încă un mister, dar se știe că este un fenomen social: oamenii sunt de 30 de ori mai predispuși să râdă atunci când se află într-un grup decât atunci când sunt singuri.

Un nou studiu publicat în revista Academiei Naționale de Științe din SUA, efectuat de o echipă extinsă de cercetători, relevă faptul că râsul poate constitui un indicator despre relația de prietenie existentă între oameni.

Cercetătorii au rugat particapanții la studiu să determine gradul de prietenie care există între mai multe perechi de persoane (necunoscuți sau prieteni) în funcție de câteva secvențe sonore care redau râsul acestora. Observatorii au fost aleși din 24 de societăți diferite și s-a ajuns la concluzia că aceștia au putut distinge cu foarte mare precizie persoanele aflate în relație de prietenie de cele care nu se cunoșteau reciproc. Criteriul pe care s-au bazat a fost acustica, tonalitatea specifică a râsului.

Râsul spontan, care se declanșează în timpul unor conversații sau a altor evenimente, apare încă din primele luni de viață, chiar și la bebelușii cu deficiență de auz sau nevăzători. Râsul transcende nu numai barierele culturale, dar și pe cele dintre specii: el există în forme asemănătoare la primatele de talie mare. Originile evoluționiste ale râsului uman datează de acum aproximativ 10-16 milioane de ani.

Cercetările au arătat de-a lungul timpului că râsul este asociat cu o mai mare rezistență la durere și cu semnalarea statutului social, dar principala sa funcție pare să fie crearea și aprofundarea relațiilor sociale. Pe măsură ce strămoșii noștri îndepărtați au început să trăiască în structuri sociale din ce în ce mai extinse și mai complexe, calitatea relațiilor a devenit crucială pentru supraviețuire. Procesul evolutiv pare astfel să fi favorizat dezvoltarea de strategii cognitive care au ajutat la formarea și susținerea acestei cooperări, a acestor alianțe între indivizi.

Râsul spontan este caracterizat printr-o tonalitate mai înaltă (care indică autenticitatea stimulării cerebrale) și are o durată mai scurtă decât râsul volițional, forțat. Studiul de față a demonstrat așadar că observatorii umani pot distinge între aceste două tipuri de râs. Nici măcar prelucrarea înregistrărilor audio cu râsul volițional uman (de pildă, prin ajustarea tonalității, pentru a-l face mai greu de recunoscut față de cel al primatelor) nu i-a împiedicat pe ascultători să-l distingă imediat de vocalizările animale. În schimb, râsul spontan are structuri acustice mult mai apropiate de cele ale primatelor și sarcina participanților la studiu a fost îngreunată, ei nereușind să distingă suntele umane de cele animale.

Din studiu s-a mai desprins concluzia că prietenii sunt cei care râd în mod spontan atunci când se află împreună, iar persoanele necunoscute, care nu au încă stabilite legături emoționale, produc mai curând râsul volițional.

Faptul că putem percepe foarte clar diferențele dintre aceste două categorii este un semn de sinceritate. În cadrul procesului de evoluție, provocările ne-au determinat să dezvoltăm strategii de adaptare care folosesc disimularea, dar în același timp ne-am însușit și instrumentele capabile să detecteze aceste disimulări. Este clar că imitarea unui râs autentic, emoțional, poate păcăli și facilita socializarea. Dacă râsul spontan este deci un semn al legăturilor emoționale care există într-un grup, cu siguranță el a constituit și un criteriu de luare a deciziilor în trecutul nostru evoluționist.

Sursa: Rador