Conform NDS: ”Principala provocare pentru securitatea și prosperitatea SUA este reafirmarea competiției strategice pe termen lung cu țările care în Strategia de Securitate Națională sunt descrise drept puteri revizioniste. Este tot mai clar că Rusia și China doresc să modeleze lumea conform modelului lor autoritar - obținând un drept de veto asupra deciziilor economice, diplomatice și de securitate ale altor națiuni. Competiția strategică pe termen lung cu Rusia și China este principala prioritate a Departamentului Apărării și ea necesită investiții sporite și susținute, având în vedere magnitudinea amenințărilor pe care le implică în prezent pentru securitatea și prosperitatea SUA, precum și posibilitatea ca aceste amenințări să se amplifice în viitor”.

Punerea pe planul secund a așa-numitelor state-bandit (rogue states) și grupărilor teroriste ar putea să pară prematură. Coreea de Nord se află în prezent în centrul dezbaterii controversate de la Casa Albă privind oportunitatea unei lovituri ”punitive” limitate după testele balistice și nucleare și orice ar decide SUA să facă mai departe poate constitui baza unei realinieri regionale inedite. De asemenea, ambițiile regionale ale Iranului sunt cele care captează atenția aliaților SUA în Orientul Mijlociu și aduc dosarul nuclear din nou în prim-planul preocupărilor presei americane. Iar riscul unui atac terorist major este cel care sperie în continuare publicul american mai mult decât orice altceva.

Răspunzând noii NDS, chinezii au acuzat SUA că se cantonează într-un Război Rece și că gândesc în termenii unui joc cu sumă nulă. Dar SUA sunt unica superputere a lumii. Cu toate capacitățile lor de a zădărnici uneori inițiativele americane, nici China și nici Rusia nu au intenția sau capacitatea de a lua deplin locul SUA la scară globală. Iar recentele manifestări de agresivitate ruse și chineze sunt în mare măsură rezultatul vulnerabilităților fundamentale rămase în ordinea internațională condusă de SUA.

Dar SUA nu se îndreaptă către un nou Război Rece, nici nu minimalizează importanța amenințărilor venite din partea unor puteri mai mici. Încearcă mai degrabă să mențină ceva apropiat de ordinea stabilită fără să se implice dincolo de o anumită măsură și fără să se împotmolească în conflicte oarecum periferice în raport cu interesele americane de bază. Obiectivul esențial al SUA este să poată gestiona și opri provocări potențiale pe tot cuprinsul Globului prin acțiuni mai subtile, de la distanță, folosind o gamă de avantaje istorice, de la potențialul economic până la inegalabila forță navală și inclusiv vasta rețea de aliați și parteneri. Abordarea americană în lupta împotriva Statului Islamic printr-un angajament pe teren mai redus față de operațiunile antiteroriste de la începutul anilor 2000 arată că această transformare a început de mult timp. Dar SUA se confruntă și cu niște limitări evidente tot mai mari privind capacitatea de a gestiona de la distanță chestiuni critice - iar puteri majore precum China și Rusia sunt bine poziționate pentru a exploata aceste limitări astfel încât să complice strategia SUA.

Această situație este evidențiată de două elemente asupra cărora se axează NDS. Primul este accentul deosebit pe menținerea avansului militar tehnologic decisiv al SUA, despre care NDS afirmă că în prezent se erodează. Conform secretarului apărării, James Mattis, acest aspect ar trebui să fie prioritar în fața extinderii dimensiunii forțelor armate.

China și Rusia încearcă fiecare în sfera ei de influență să ridice costurile interferenței americane dincolo de ceea ce Washingtonul ar putea fi dispus să suporte. Iar cu un război al viitorului tot mai mult influențat de dimensiunea cibernetică și de cea a controlului spațiului cosmic, progresele rușilor și chinezilor la aceste capitole vor face ca avantajele semnificative geografice și în materie de armament convențional ale americanilor să conteze tot mai puțin. Iranienii, nord-coreenii și chiar statele islamice se pot descurca în aceste medii (mai ales în cel cibernetic), dar în măsuri diferite. Și nici nu pot folosi aceste instrumente pentru a încerca să obțină o anumită paritate a forțelor convenționale în modul în care ar putea s-o facă Rusia și China pentru a modifica balanța puterii în vecinătatea lor imediată.

A doua - și probabil cea mai izbitoare - parte a Strategiei de Apărare Națională se referă la atenția acordată de Pentagon amenințărilor, în special economice, față de care posibilitățile sale de acțiune sunt limitate. Aici China este în prim-plan.

Conform unui fragment din NDS, ”pe măsură ce China își continuă ascensiunea militară și economică, afirmându-și puterea printr-o strategie pe termen lung a întregii națiuni chineze, își va continua programul de modernizare a armatei ce urmărește pe termen scurt hegemonia regională în spațiul Indo-Pacific și să împiedice Statele Unite să obțină în viitor preeminența globală”. Folosirea de către China a unor instrumente ”economice prădalnice pentru a-și intimida vecinii”, după cum menționează Pentagonul, amenință SUA în primul rând prin slăbirea structurii de alianțe pe care ar dori să se sprijine pentru a putea gestiona amenințări la distanță. De altfel, la epocalul Congres de anul trecut al Partidului Comunist Chinez, președintele Xi Jinping a admis că China mai are nevoie de niște decenii pentru a deveni o putere militară de clasă mondială. Prin urmare, el nu are prea multe opțiuni și China poate doar să încerce să-și folosească potențialul economic aflat în ascensiune pentru a obține de la vecinii săi (de exemplu Filipine) aranjamente politice care să slăbească poziția SUA în regiune.

Este de discutat cât de eficientă poate fi în realitate diplomația economică a Chinei, având în vedere numărul celorlalți actori din regiune solizi pe plan financiar (mai ales Japonia), faptul că China se confruntă cu o încetinire economică prelungită și riscurile politice foarte mari de care se pot lovi pe plan intern acei lideri despre care s-ar putea considera că vând Chinei suveranitatea națională. Pe de altă parte, din cauza potențialului Chinei de a recurge la presiuni economice, fosta administrație a președintelui Barack Obama a făcut din comerț o componentă centrală a abordării strategice din așa-numita ”Pivotare către Asia”, pe care o regăsim în mare măsură și în NDS. Din același motiv, în ciuda renunțării anul trecut la acordul comercial Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), administrația președintelui Donald Trump s-a alăturat Japoniei, Indiei și Australiei în reflecția deschisă asupra modalităților de contracarare a inițiativei chineze One Belt, One Road. (Indiferent care este logica economică sau politică a retragerii SUA din TPP, acest pact a fost conceput avându-se în vedere considerente strategice mai largi și ar fi sporit influența SUA în țări precum Vietnam, probabil în detrimentul Chinei.)

Dar Pentagonul nu oferă multe soluții specifice în fața acestei probleme. Aceasta se datorează în parte faptului că o contracarare a presiunilor economice chineze nu este atribuția Pentagonului, iar principalul obiectiv al NDS este să atragă atenția asupra a ceea ce Pentagonul a identificat drept noi priorități. Însă prin solicitarea ca SUA să-și ”lărgească spațiul de competiție” - cum ar fi de exemplu intrarea în confruntare cu adversari și exploatarea vulnerabilităților acestora din direcții multiple și neașteptate -, Pentagonul conturează o strategie geopolitică. Și, după două decenii în care a stins diferite mici focuri pe Glob, Statele Unite încearcă să se concentreze din nou asupra realităților strategice care le vor domina viitorul.

Articol scris de Phillip Orchard

Detalii pe agerpres.ro