Impactul propagandei ruse și-a lăsat amprenta mai ales în rândul audienței de limbă rusă din Republica Moldova, consumatoare fidelă a programelor produse sau retransmise prin diferite canele din Federația Rusă. Deși pe segmentul audiovizual lucrurile s-au schimbat destul de mult în ultima jumătate de an, dezinformarea reprezintă, astăzi mai mult ca niciodată, un risc iminent la adresa securității statului Republica Moldova.

Experiența țărilor europene ne demonstrează că repercusiunile fenomenului dezinformării pot fi atenuate în timp dacă sunt aplicate măsuri eficiente și bine direcționate. Deși riscul unor abuzuri rămâne unul de actualitate, inclusiv în democrațiile liberale, astăzi este clar pentru toți că instituțiile publice trebuie să acționeze pentru a proteja spațiul media de propagandă și dezinformare și pentru a crește conștientizarea acestui fenomen în rândul populației.

Discutăm la podcastul „Noi și Europa” despre metodele și instrumentele aflate la îndemâna statutului și societății civile pentru a acționa împotriva dezinformării, dar și lecțiile ce pot fi preluate din experiența țărilor europene la acest capitol, cu Rufin Zamfir, expert al Centrului Euro-Atlantic pentru Reziliență de la București.

***

Domnule Rufin Zamfir, înainte să veniți la Centrul Euro-Atlantic pentru Reziliență, ați lucrat în calitate de expert la Global Focus Center, o organizație activă pe dimensiunea dezinformării, în special. Din experiența dumneavoastră, cum poate contribui societatea civilă în lupta împotriva dezinformării, un fenomen foarte periculos în contextul în care ne aflăm?

În primul rând, mulțumesc pentru reinvitarea mea aici. Sper să avem o discuție relevantă pentru ascultătorii dumneavoastră. Mulțumesc și pentru întrebarea pe care mi-ați pus-o și care este, într-adevăr, pe cât de dificilă, pe atât de important de găsit un răspuns pentru ea. Rolul societății civile în războiul acesta paralel, dacă vreți, cu care ne confruntăm cu toții, pentru rolul în inimile și mințile noastre este esențial. Aș risca să spun că este cel mai important. Este cel mai important pe multiple planuri. În primul și în primul rând, pentru că societatea civilă poate, în situații de criză, să asigure rolul de facilitator de mesaje. În situații de criză, societatea civilă poate să preia o parte din rolul statului, al decidentului, în comunicarea știrilor adevărate, în comunicarea știrilor false și în promovarea unui mesaj care să asigure bunăstarea societății și ieșirea cu bine dintr-o criză. Rolul societății civile, dacă îmi este permis să mai adaug, este și acela de catalizator sau poate corector al unor tendințe firești, de altfel, în situații de criză a aparatului de stat, a legiuitorului, a decidentului - de a forța un pic răspunsul. Rolul societății civile este, până la urmă, acela al unui arbitru în interiorul măsurilor adoptate și implementării măsurilor respective în combaterea fenomenelor de tip dezinformare, de tip propagandă.

Să vorbim și despre rolul statului în combaterea dezinformării. În Republica Moldova, lupta împotriva dezinformării a devenit o prioritate acum pe agenda publică, în special după declanșarea acestui război din Ucraina. Practic, astăzi dezinformarea este un atac la adresa securității naționale, cu posibile repercusiuni imediate asupra stabilității interne în această zonă periferică a războiului. Tot în această criză, unele din instituțiile publice de la noi și-au asumat rolul de debunker, adică de luptător împotriva dezinformării, atenționând că unele informații care circulă pe internet sunt falsuri. Guvernul are canale pe Telegram, de exemplu, în care atenționează și asupra falsurilor. Cât de important este ca statul să-și asume acest rol de debunker și prin ce instrumente poate să o facă mai eficient?

În primul rând, aș vrea să salut inițiativa legiuitorului sau aparatului legislativ de la Chișinău de a merge să discute cu cetățeanul în locurile unde cetățeanul discută. Ați menționat canalele de social media, ați menționat platforme de dialog, cum este Telegram. Este extrem de important ca discuțiile să se poarte în locurile unde cetățeanul caută informație, cum este la fel de important ca dialogul ăsta să se poarte în limbajul pe care cetățeanul de rând îl poate înțelege. Este, până la urmă, una din premisele succesului în transmiterea unui mesaj corect.

Din punctul acesta de vedere, în situații de criză cu atât mai mult chiar, cetățeanul își îndreaptă atenția către autoritate, așteaptă ca autoritatea să răspundă în conformitate cu votul de încredere pe care cetățeanul l-a dat atunci când l-a trimis în parlament, atunci când l-a susținut pentru formarea unui guvern pe decidentul respectiv. Deci, rolul statului este esențial. Până la urmă, statul este cel care este investit cu putere legislativă. Statul este cel care are dimensiune de reglementare și legiferare al domeniului, iar domeniul informațiilor, comunicării este unul dintre cele avute în atribut până la urmă. Altfel, însă, cred că este esențial ca interiorul răspunsului la dezinformare pe care statul îl ajustează, cred că este esențial să se plece de la principiul neîncălcării drepturilor și libertăților cetățenilor, la fel cum este esențial ca în acest răspuns, în interiorul lui, să se înglobeze cunoaștere din toate sferele care cercetează fenomenul dezinformării.

Eu, ca fost membru în societatea civilă, sunt un fervent susținător al deschiderii sau a căutării soluției la acest fenomen extrem de negativ în interiorul unor cadraturi de tip hall of society, care ar trebui să-i includă pe toți cei care au capacitate și care au preocupări înspre studierea fenomenelor respective, înspre propunerea unor soluții pentru ele. Cu toții trebuie să fim în jurul acelei mese unde se ia decizia de acțiune pentru combaterea unor fenomene negative care, iată, ne afectează pe fiecare dintre noi. Am văzut pe timpul pandemiei, atunci când am realizat că dezinformarea nu e doar ceva care divizează grupurile sociale, ci dezinformarea este un fenomen într-atât de negativ încât oameni mor în urma mesajelor de dezinformare.

În același timp, iată, statul este o țintă sau o victimă a dezinformărilor. Această pandemie ne-a arătat că atunci când fake-urile vor să submineze autoritatea instituțiilor, atunci populația nu mai are încredere în instituții, crede mai mult zvonurilor.

Vedeți dumneavoastră, propagandistul care stă în spatele campaniei de dezinformare a înțeles mai repede decât a înțeles aparatul de răspuns că mesajul ajunge acolo unde există un fond, există o vulnerabilitate pentru absorbirea mesajului respectiv. Tocmai din cauza asta, mesajul de dezinformare este unul care conține emoție, unul care nu își propune niciodată să îl facă pe cel care primește mesajul să se simtă inferior. Este un mesaj care vine, dacă vreți, la nivelul lui. De asta, pledam la începutul discuției noastre despre ajustarea limbajului în care mesajul de comunicare strategică, până la urmă, este livrat cetățeanului. De asta, este important în continuare, de asta este importantă o analiză a noastră, a fiecăruia și a aparatului de stat, mai mult decât a tuturor, asupra a ceea ce înseamnă vulnerabilitate în fața dezinformării într-o societate și a ceea ce înseamnă vulnerabilitate în fața dezinformării în interiorul propriului aparat.

Vedeți dumneavoastră, dezinformarea care pică pe un teren care a fost pregătit dinainte să respingă atacuri de tipul acesta este precum sămânța care pică pe asfalt: nu are cum să prindă rădăcini. Dacă, însă, considerăm poate pe o anumită conjunctură sau poate pe o anumită perioadă când, iată, se succed crizele, este nevoie de răspuns la ele, este nevoie de răspuns urgent la ele. Dacă ignorăm propria ogradă, să zic așa, și ne concentrăm doar în afara ei, suntem, la rândul nostru, susceptibili la a înmagazina dezinformare. Sunt două pericole majore care, în opinia mea, cântăresc la fel de tare: unul dintre ele este să pornim de la preconcepții și să considerăm că știm dinainte cine sunt cei cărora ne adresăm și că știm dinainte că anumite categorii sunt vulnerabile, deci pe celelalte să le ignorăm. Și îmi permit aici un exemplu negativ din perioada pandemiei, atunci când chiar și la nivel de experți am întâlnit opinia asta, cum că doar cei needucați sunt victimele dezinformării. Iată că am avut medici care propuneau tratamente alternative, iată că am avut medici care au refuzat să se vaccineze și să se înroleze în campania de vaccinare a populației. Am avut o seamă de alți intelectuali care erau fervenți contestatari ai măsurilor de prevenție pe care guvernele noastre le luau. Nu ține doar de educație, ține însă de construirea încrederii aparatului decident în fața cetățeanului. Nu te poți duce în fața lui atunci când încrederea lui este la nivelul single digits.

Pandemia ne-a arătat și acest lucru, dacă ne uităm la țările care au acceptat mai repede vaccinul sau au respectat toate măsurile cerute de stat în timpul pandemiei, că țările mai dezvoltate, cu o mai mare încredere în stat, în instituții, au respectat și au trecut mai bine perioada aceea.

Aveți perfectă dreptate. Celălalt risc pe care voiam să îl menționez este riscul exacerbării răspunsului, tendința poate firească de a exagera răspunsul. Pe principiul că condițiile extreme solicită răspunsuri extreme, se poate cu ușurință deforma, până la urmă, chiar cadrul în interiorul căruia se livrează acest răspuns. Se poate deforma și împinge către o zonă care nu mai este specifică unei democrații de tip liberal. Trebuie să avem cu toții atenția sporită la lucrurile astea. Știu sigur că în interiorul aparatului de stat de la Chișinău și din alte țări, inclusiv cea din care eu provin, există preocupări spre a nu răspunde astăzi, dar, în același timp, cu răspunsul să creezi o breșă pentru viitor. Aici este și rolul societății civile, cel de care pomeneam: de arbitru, dacă vreți. Altfel, și la nivelul individului există o responsabilitate.

Domnule Rufin Zamfir, vreau să vă întreb dacă există șanse în această luptă împotriva fake-urilor și dezinformării, dacă există șanse de a câștiga, de a învinge?

Eu, de felul meu, sunt un tip pragmatic. Mi-ar fi plăcut să pot să am un răspuns optimist pentru dumneavoastră și ascultătorii dumneavoastră. Mă tem că astăzi nu îl am. În același timp, însă, vin în fața dumneavoastră și a ascultătorilor dumneavoastră cu mai bine de zece ani de experiență în cercetarea fenomenului. Și pot să vă spun că există soluții pentru ținerea sub control. Firește, nu avem cum să mințim și să spunem că există o soluție care să eradicheze fenomenul, pentru că ea nu există. Fenomenul dezinformării, probabil că știți și dumneavoastră și sunt ferm convins și că în rândul ascultătorilor dumneavoastră, nu este unul nou. Fenomenul propagandei nu este unul nou. Ce putem însă face este să ne concentrăm atenția pentru crearea unui spațiu de discuție în care lucrurile de genul ăsta să se întâmple din ce în ce mai rar. Și lucrurile de genul ăsta, atunci când se întâmplă, să fie sancționate nu obligatoriu de autoritate, ci de înșiși participanții în interiorul acelui spațiu de discuții.

Pentru asta este nevoie de un efort susținut, un efort care să implice actori multipli, nu doar statul, nu doar societatea civilă, nu doar cetățeanul. Este nevoie de lucrurile astea în același timp în care este nevoie de o educație susținută în direcția asta. Este nevoie, însă, și mai mult poate, de bună guvernare. Buna guvernare creează încrederea cetățeanului în măsurile pe care aparatul reglementator le adoptă și le implementează. Ați întrebat un pic mai devreme despre eficiența unor măsuri tip debunking sau de corectare a dezinformării. Tot pachetul ăsta de măsuri este extrem de necesar, însă trebuie să vă gândiți că măsurile astea sunt măsuri reactive, nu sunt proactive. Iar măsurile astea reactive, statistic vorbind și sociologic demonstrat, ajung doar la o fracție din cei care au ingurgitat, dacă mi-e permis termenul, știrea falsă inițială. Cu atât mai mult, pe un fond de neîncredere în cel care vine cu mesajul ăsta.

În multe situații s-a întâmplat exact efectul contrar: acuze la adresa legiuitorului că cenzurează discuția, ministerul adevărului. Noi, în România, am avut de curând, la începutul războiului ăstuia nenorocit din Ucraina, am avut situația asta în care fosta mea organizație a fost actorul principal. Un proiect care își propunea monitorizarea mesajelor de dezinformare în contextul războiului din Ucraina a fost marcat la București, din păcate, chiar de unii colegi ai noștri, a fost marcat ca fiind, în fapt, o inițiativă de cenzurare a libertății de exprimare. Comunicarea, și sunt convins că știți mai bine decât mine lucrul ăsta, este ca o floare extrem de fragilă, dacă-mi permiteți comparația. Ea are nevoie să se dezvolte într-un mediu în care toți au grijă de ea.

Principalele fake news-uri și dezinformări în Republica Moldova, probabil și că în România,  au ca linie roșie narațiunile că „Occidentul subminează suveranitatea statului”; „țara va fi vândută străinilor”; „Republica Moldova va fi folosită cap de pod în lupta Occidentului și NATO împotriva Rusiei”; „cetățenii vor fi carne de tun, rampă de lansare înrăzboi” și așa mai departe. Acestea au fost vehiculate încă înainte de război. Acum, dacă le punem cap la cap, înțelegem de ce au apărut și cum au apărut. S-au intensificat și în contextul în care la Chișinău un partid pro-european a câștigat alegerile în defavoarea altui partid cu orientare pro-rusă, pro-Kremlin. Aceste dezinformări reies și din această confruntare și orientare a principalelor partide, dar și a societății noastre moldovenești în general. Suntem o societate care a moștenit mentalitatea sovietică. Suntem sub o influență puternică informațională rusească. Acestea sunt teme foarte greu de explicat pentru un public larg, un public care nu are o pregătire, o informare asupra politicii externe. Totuși, cum poate fi combătut acest gen de dezinformări?

Problema este extrem de complicată și mă tem că noi nu o să găsim o soluție la ea în studioul dumneavoastră. Sunt însă niște elemente despre care putem vorbi, și putem vorbi deschis, și putem face vorbirea asta deschisă pentru că noi trăim într-o democrație, spre deosebire de alții care trăiesc în alte sisteme politice care nu permit lucrul acesta. Iar ăștia, alții, sunt cei care promovează tipul acesta de mesaj. Ați menționat, mai devreme, că bănuiți că și la București multe din narativele astea pe care le-ați enumerat se regăsesc. Așa este. Se regăsesc în declinări diferite.

Dacă în Republica Moldova una din vulnerabilități este dată de o parte consistentă a societății dumneavoastră care citește și înțelege limba rusă, și, deci, accesul la acest instrument de limbă este unul facilitator pentru Kremlin să împingă mesajele în spațiul dumneavoastră, în alte state, între care și România, una din vulnerabilitățile speculate de Kremlin este faptul că o parte a populației a acumulat frustrări în urma accesului României în Uniunea Europeană. Este populația bătrână, care ajunge să își vadă copiii o dată pe an sau chiar mai rar decât atât. Este populația de la sat, acolo unde, din păcate, progresul economic se lasă încă așteptat. Aceste vulnerabilități sunt speculate de Kremlin și, din păcate, de actori interni. Sunt speculate tocmai pentru a eroda, dacă vreți, aderența ideilor democratice, încrederea în instituțiile statului, încrederea în instituțiile supra-statale, cum este Uniunea Europeană.

Chiar am vrut să vă întreb pe ce căi ajung în România, pentru că m-a mirat să aud aceste dezinformări, de exemplu, într-un taxi la Iași, unde nu sunt canalele rusești. Lumea nu știe limba rusă și nu ajunge această informație. Bine, la noi este promovată și de partide de pe loc, de la Chișinău...

Nu doar la dumneavoastră este promovată de partide și oameni politici. Sunt mai multe posibilități de a răspunde la întrebarea dumneavoastră, care, de altfel, este legitimă și este una foarte bună. Un răspuns scurt este - exact la fel. Răspunsul însă mai detaliat, cumva, se regăsește în ce am vorbit mai devreme. Răspunsul se regăsește în evaluarea aceluiași set de vulnerabilități, de specularea fricilor pe care o parte din cetățeni le au. Dacă reducem întrebarea la care sunt canalele prin care ele ajung, aș vrea mai înainte să menționez, pentru o mai bună înțelegere a răspunsului meu, faptul că, cel mai adesea, campaniile de dezinformare nu creează din nou un mesaj, ci îl speculează acolo unde el există. Cel mai adesea, campaniile de dezinformare, identifică publicul deja expus la un mesaj similar și alimentează zona respectivă cu mesajul de dezinformare.

Vă dau un exemplu: cât timp sputnik.md se putea citi la București, articolele pe care ei le distribuiau pe pagina lor și apoi le amplificau în conturile lor de social media aveau o audiență extrem de scăzută. Înțelegând ei lucrul acesta, și-au transformat canalul într-o platformă pentru voci din România, care erau cunoscute pentru promovarea unor mesaje anti-europene, pentru promovarea unor mesaje anti-democratice, pentru discurs cu ură, pentru xenofobie, pentru rasism. Atunci au început să crească în audiență, când au adus în interiorul postului lor nu pe jurnaliștii lor, care scriau mesajele și le inserau în articole așa cum li se dicta de la Kremlin, ci pe ai noștri locali, înțelegeți? Și chiar și atunci, până la urmă, ca să și închid cu paranteza asta, chiar și atunci audiența pe care ei o înregistrau în România era o fracție din audiența pe care o înregistrau canale neaoș românești.

Vreau să vă întreb, care sunt acum principalele teme pentru fake-uri și dezinformări, în ultima perioadă, în contextul războiului, de exemplu?

De la începutul războiului în Ucraina, când fosta mea organizație a demarat proiectul despre care vă spuneam, de la începutul războiului și până la moment, căci proiectul curge în continuare, pot spune că narativele seamănă extrem de tare cu narativele enumerate de dumneavoastră: România este o colonie a Vestului, Democrația de tip vestic a eșuat, NATO a provocat Rusia. Toate astea sunt pe buzele tuturor celor care populează faliile astea sociale, unde dezinformarea prinde cel mai bine. Se speculează, cum ați spus și dumneavoastră, se speculează nu doar necunoașterea, ci și lipsa interesului pentru cunoaștere în domeniul politicii externe și de securitate. Se speculează însă și un fond particular, pe care unii dintre concetățenii noștri îl au.

Din fericire, România este membră a NATO și a Uniunii Europene. Vreau să vă întreb despre experiența României, pentru că acest război a pus deja problema securității Republicii Moldova și, poate chiar, la un moment dat, renunțării la acest statut de neutralitate pe care îl are Republica Moldova. NATO, un garant a securității în Europa, la care s-au grăbit să adere statele din fostul lagăr socialist, inclusiv România, în Republica Moldova nu are o susținere foarte mare. Și, iarăși, această imagine negativă a fost creată inclusiv de guvernările de la Chișinău cu orientări pro-Kremlin. La începutul anilor ’90, populația nu era atât de anti-NATO. Cum a reușit România să convingă populația să susțină cursul euro-atlantic? Ce experiență putem lua de peste Prut în acest sens?

Din nou, răspunsul este unul destul de complicat. Esențial în traseul României către NATO a fost consensul clasei politice vis-a-vis de dezideratul aderării la Alianța Nord-Atlantică. Mă bucură cumva să văd că această uniune de idei se regăsește în continuare, chiar în zone care, altfel, sunt extrem de suveraniste, animate de alt tip de idei. Înțelegerea vis-a-vis de faptul că doar aderarea la NATO poate să ne asigure nouă securitatea, înțelegerea asupra faptului că doar în interiorul unei alianțe, în care, aș vrea să menționez, deciziile se iau cu unanimitate, poate să ne asigure o securitate deplină. Bineînțeles că nu ești ferit de atacuri, bineînțeles că nu ești ferit de factori de stres din exterior, mai ales când, geografic, ești poziționat în proximitatea unui actor distructiv, așa cum Rusia s-a manifestat încă de la început vis-a-vis de statele care au părăsit blocul comunist. Chiar înainte de a se manifesta distructiv, cum o face astăzi, ăsta a fost unul dintre elementele care au facilitat și în interiorul societății consensul de idei sau susținerea asta consistentă pe care aderarea la NATO a avut-o. Vedem în continuare procentul consistent și sper să rămână așa, din cetățenii României care sunt de părere că menținerea statutului de membru NATO este dezirabilă, este bună pentru noi.

***

Podcastul „Noi și Europa” este un produs al Institutului pentru Politici și Reforme Europene, dezvoltat în parteneriat cu Radio Chișinău și ZUGO, cu sprijinul financiar al Ministerului Federal pentru Afaceri Externe al Germaniei.