Reîntors la baștină, s-a adaptat în scurt timp și a absolvit cu succes școala din satul natal. A susținut cu brio și examenele de admitere la Institutul Politehnic din Chișinău. În timpul studiilor, în cadrul catedrei militare, a fost încadrat în trupele de artileriști. Fiind influențat de un prieten, a semnat o cerere prin care solicita să-și continue serviciul militar în armată. Chiar în următoarele zile și-a dat seama că, de fapt, nu asta e vocația sa și a mers să anuleze cererea. Superiorii însă nu au acceptat și urma să rămână să facă cariera de militar. Scriitorul povestește cum a reușit până la urmă să fie „lăsat în pace” de „cea mai puternică armată din lume” la acel moment: 

„Eram tânăr și cred, m-a influențat un prieten ca să semnăm că vom rămâne să ne facem serviciul în armată. Lui îi plăcea să fie militar și avea nevoie de companion. Și ne-am răzgândit a doua, sau a treia zi. Dar nu era atât de simplu.  Au zis că nu, noi am trimis deja documentele la instanța superioară și așa mai departe. M-am dus atunci la un general, un comandant de divizie și i-am zis că eu îmi retrag semnătura. Nu mai vreau să rămân în armată. S-a răstit grosolan. De altfel, așa cum fac ei  și acum cu soldații pe care îi recrutează, îi trimit la moarte, unii nici nu semnează, dar semnează alții în locul lor. Așa credeau că o să facă și cu mine. A venit toamna și în loc să-mi vină ordin de demobilizare, îmi vine un ordin de înaintare în grad. Fiind student la politehnică, trei luni eram la un fel de practică, iar săptămânal aveam ore de militărie, mergeam la poligon, adică era o pregătire destul de temeinică. Atunci când dădeam examenele, le dădeam bine, nu aveam probleme. Mai știam și limba rusă. Asta i-a determinat, într-un fel, să mă preseze ca să rămân în armată.

Când am văzut că au procedat în felul ăsta cu mine, am început să boicotez serviciul militar. Și ce făceam? Nu mă duceam în unitate! Aveam serviciu undeva nu departe de casă, în Florești și trăiam la gazdă... Dar am studiat codul penal și lipseam doar atât timp cât să nu mă judece pentru dezertare. Adică totul era pe muchie de cuțit”, relatează Nicolae Negru.

În acea perioadă, din cauza modului său de a fi deschis și direct, inacceptabil în armata, dar și în societatea sovietică, a fost pedepsit și a stat la carceră: “Ne-au dus într-o seară la un poligon în Ucraina, regiunea Nicolaev, la Bug. Erau niște manevre. Nu ne hrăneau deja a treia zi. Ne deduseră niște pesmeți, conserve, dar totuși eram foarte înfometați. Și ne uitam prin binoclu, pe unde o fi bucătăria regimentului nostru? Și vedem în sfârșit, că iată, se apropie, apare și un polcovnic, șeful artileriei pe divizia noastră. În loc să mergem la masă, el zice: Atstaviti! Adică... niciun fel de masă! Și ne aduce la cunoștință că unitatea noastră, sau batalionul, fiindcă era comandant de batalion, trebuie să meargă în direcția cutare, să ocupe o nouă poziție, la 8 km și așa mai departe. Ce însemna? Că trebuia să luăm tot ce avem acolo, mortierele, șase la număr, ele se instalează nu chiar așa - una, două și le-ai instalat, până ajungi, apoi trebuie să sapi, să le instalezi. Și eu zic: “Tovarășe polcovnic, dumneata ai mâncat?” Cred că venea de la masă. El tocmai a înlemnit de așa “obrăznicie”! Dar eu eram responsabil nu numai pentru mine, dar și pentru soldați. S-a uitat așa la mine și a zis: „Șapte zile de carceră!””, își amintește cu destul haz invitatul emisiunii. Totuși, ca urmare a perioadei de carceră, timp în care a stat singur într-o celulă, invitatul mărturisește că a început pentru prima oară să scrie.

Mai multe detalii despre acesta și alte episoade le puteți audia în cadrul interviului cu scriitorul, publicistul, jurnalistul Nicolae Negru, invitat al emisiunii Memorial Basarabean. Pentru a audia înregistrarea, accesați file-ul audio de pe această pagină.