Acolo, acum mai bine de șapte decenii, în pădurea de la Varnița, aproximativ 3 mii de persoane, români bucovineni, care încercau odată cu ocuparea teritoriului de către  sovietici, să se refugieze în România, au fost împușcați de grăniceri și soldați înarmați și îngropați în gropi comune, unii chiar de vii.

Săptămâna trecută, în pădurea situată la granița cu România a avut loc o manifestare de comemorare, la care a participat și colega noastră Ina Guțu. Vă prezentăm mărturiile ultimului supraviețuitor și a rudelor victimelor Masacrului de la Fântâna Albă.

”Ați văzut vreodată o stână de oi culcată? Așa stăteau cadavrele...

Câteodată îmi aduc aminte cum fugind, am văzut o fetiță cu mama ei, lângă tatăl împușcat, și fetița spune:  ”Mamă, mamă, dar de ce ne împușcă, dacă că  noi nu avem pușcă?” Un alt copilaș lângă un bătrân împușcat spunea: ”Tati nu muri, că eu nu știu pe unde să plec de aici. ”

Sunt amintirile triste și spuse printre lacrimi, de către Petru Huțan, potrivit căruia este ultimul supraviețuitor al masacrului de la Fântâna Albă.

La 92 de ani, principalul lucru pe care ar vrea să îl transmită tinerilor este: 

”Să fie români. ”

L-am întâlnit pe Petru Huțan în Pădurea de la Varnița, de lângă localitatea Fântâna Albă nume dat uneia dintre cele mai mari drame din istoria poporului român.

Am ajuns acolo de 1 aprilie, zi în care în fiecare an, localnici din mai multe sate, etnici români,  împreună cu preoți din regiunea Cernăuți și din România, se adună la crucea ridicată printre brazii înalți, pe locurile, unde acum mai bine de șapte decenii, au fost împușcați și îngropați de vii, peste trei mii de români bucovineni, nevinovați. Se roagă pentru sufletele adormiților ....

A plâns când a coborât din mașină, venind din România, în pădurea care ar fi putut să îi fie și lui astăzi mormânt. Cât a vorbit cu mine, din ochi lacrimile îi curgeau ca două râuri, de o parte și alta pe obrajii uscați și plini de ridurile celor aproape o sută de ani pe care îi duce în spate.

”Mă gândesc că dacă nu eram în spate, eram și eu aicea astăzi. De atunci eram aici.”

Convoiul a ales drumul spre România prin localitatea Suceveni, pentru că este cel mai scurt, mărturisește în continuare,  Petru Huțan, atunci în vârstă de 16-17 ani. Mergea împreună cu tatăl său cu gândul să ajungă în România și mai apoi să ceară reîntregirea familiei, s-au oprit să mănânce la o rudă.  Așa au ajuns din primele rânduri ale coloanei, în spatele ei,  încât atunci când grănicerii sovietici au început să tragă în oameni, au reușit se facă nevăzuți în pădure.

 Drumul de la Suceveni pe care l-au parcurs, la 1 aprilie 1941, miile de români bucovineni, cu steaguri albe în mâini și cântând cântece patriotice și a căror destinație tragică a fost pădurea de lângă Fântâna Albă.

”Domniță, nu își poate închipui nimeni ce veselie era. Se cânta ”Trei culori cunosc pe lume”, ”Deșteaptă-te române”, toți din coloană cântau. Când s-a tras prima salvă, nici nu s-a auzit. După aceea s-a tras a doua salvă. După care au început să tragă în oameni...”

Petru Huțan, împreună cu fratele și părinții au reușit să se refugieze în România, în anul 1944, unde au trăit întreaga viață. 

Petru Huțan, supraviețuitor al masacrului de la Fântâna Albă, în lacrimi, pe locul care ar fi putut să-i fie mormânt

Miile de români bucovineni, din 5 localități din regiunea Cernăuți, au fost pedepsiți pentru că au vrut să fie liberi, și nu au acceptat să trăiască sub un regim de ocupație.

SURSA: Slawek Olzacki fotoreporter agenția poloneză Forum

Astăzi, osemintele acestor mii de oameni nevinovați, care au murit cu ”Trei Culori cunosc pe lume” și imnul României pe buze,  odihnesc în pădurea situată la 50 de kilometri de orașul Cernăuți, și de unde, la o depărtare de doar câțiva kilometri în zare, se poate vedea România. 

” Oamenii s-au îmbulzit de o parte, ceilalți au împușcat de partea cealaltă. Au fost împușcături, a fost nenorocire, morți.  Am o cumnată a cărei unchi, ambii sunt morți aici. I-au îngropat cu tot cu sumane”mărturisește Ecaterina Alerguș, din satul Cupca, în vârstă de 91 de ani.  

Cu baston, la cei 91 de ani, Ecaterina Alerguș din satul Cupca, alături de alți săteni a venit să comemoreze victimele masacrului, dar și să marcheze un alt an din viață.

Reporter: Unii erau încă vii când i-au îngropat?

”Toți mișcau. Lutul unde au fost îngropați mișca. Erau încă vii,  pământul se mișca, dar ei le dădeau în cap cu lopata să moară.  Încă multe zile s-a mișcat pământul. Țipete și răcnete”ne-a declarat o altă localnică, mai tânără, din satul Corcești.

”Era aici un moșneag și povestea zicea, măi Vasile aici așa umbla pământul... Lipoveni din zonă au venit și au scos câțiva oameni, dar nu mai aveai  pe cine lecui. De te prindea că ai scos oameni... Aici erau încă oameni vii”, își amintește Vasile Morari din Cupca. 

Elevii din mai multe școli din raionul Hliboca și de la Școala Populară de artă și civizație românească Cernăuți, rugându-se pentru sufletele victimelor

La comemorările din Pădurea de la Varnița, în fiecare an participă și Iie Popescu,

Președintele Societății Regionale ”Golgota”, victimă a deportărilor:

”Se împlinesc 75 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă când românii nu au putut suporta legile draconice comuniste și au hotărât să plece în patria istorică. De pe valea Siretului, din mai multe sate, mii de oameni, niciodată nu se va ști câți anume, s-au pornit dar au fost așteptați de grănicerii și soldații cu trei mitraliere încrucișate, și i-au prevenit să nu treacă frontiera. Ei însă mergeau cu tricolorul, cu cântece religioase, cu preoți, și acolo au deschis foc, și au căzut foarte mulți români și a curs foarte mult sânge nevinovat. În drum spre Fântâna Albă, tata aplecat și el încolo dar n-a ajuns, l-au arestat și a nimerit printre acei 22 care chipurile au organizat mișcarea aceasta de la Fântâna Albă.  L-au arestat și l-au condamnat la moarte prin împușcare. Imediat după asta a  urmat deportările în masă, printre care mama cu opt copii, printre care și eu în vârstă de 7 ani”

Impresionat de sacrificiul mamei sale, care își împărțea în închisoare, porția de mâncare celor 8 copii, la fel ca alte mame care au murit de foame ca să-și salveze copiii de la pieire, Ilie Popescu a ridicat din propria pensie 7 monumente dedicate victimelor regimului totalitar și deportaților în Kazahstan-ul de Nord.

Ilie Popescu, victimă a deportărilor lângă unul din cele 7 monumente ridicate din propria pensie, în memoria mamelor care s-au jertit salvându-și copiii de la moarte

”M-am gândit că multe mame au murit salvându-și copiii de la moarte. Și am scris așa pe monumente: În memoria tuturor mamelor care s-au jertfit pentru salvarea copiilor de la moarte sigură în gulagurile regimului stalinist. Eu am văzut că mama nu mânca, ce găsea ne vâra nouă în gură, să nu murim de foame. Am văzut că și alte mame mureau, iar copiii rămâneau în viață. În închisoare noi am fost 9 suflete, dintre care 3 au fost judecați, și doar ei primeau mâncare, ceilalți șase nu primeau nimic. Mama împărțea cele trei polonice de mâncare la ceilalți 8 copii, și ea nu mânca mai nimic. A slăbit, aproape că era moartă. Am scris pe cruce în memoria tuturor mamelor, nu doar a celor românce, și celor ucrainene, și celor poloneze”, mărturisește în continuare Ilie Popescu.

În zare, la doar 3 kilometri de pădurea în care zac rămășițele pământești ale tre mii români bucovineni, se vede România

Despre masacrul de la Fântâna Albă s-a putut vorbi abia în anul 2000. Până atunci acest subiect a fost considerat tabu, iar orice referire la acest eveniment a fost interzisă de către autoritățile sovietice și mai apoi, de cele ucrainene.

În memoria victimelor, 1 aprilie a fost decretată "Ziua Națională în memoria românilor victime ale masacrelor, deportărilor, foametei și altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herței și Basarabia.