La Mănăstirea Cozia a luat ființă prima școală de copiști și caligrafi din Țara Românească și tot acolo a trăit și primul imnograf român, Filotei, mare logofăt al Țării Românești.

Ansamblul mănăstiresc de la Cozia este situat la 3 km. nord de stațiunea balneo-climaterică Călimănești – Căciulata, pe malul drept al Văii Oltului, la aproximativ 20 de km. nord de orașul Râmnicu Vâlcea, având hramul „Sfânta Treime”.

Conform unei legende, se pare că la originea construirii mănăstirii se află o „arătare Dumnezeiască” care i s-ar fi dezvăluit voievodului Mircea cel Bătrân (Mircea cel Mare), domn al Țării Românești între anii 1386 și 1394 și 1397 – 1418, fiu al lui Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.

Legenda spune că în timpul unui război pornit de Mircea împotriva ungurilor (sau împotriva otomanilor conform altor interpretări), și-a stabilit ca sediu al oștii un loc de pe Valea Oltului, denumit „Bivolarilor”. În timp ce dormea în cortul domnesc instalat pe pajiștea din fața muntelui, voievodul a avut un vis în care  i s-ar fi ivit o „arătare Dumnezeiască”, iar a doua zi, dis de dimineață, voievodul a hotărât ridicarea, pe acel loc, a unei mănăstiri.

Așadar, între anii 1387 – 1388, a avut loc ridicarea mănăstirii, un sprijin important în zidirea acestui sfânt lăcaș avându-l Nicodim, duhovnic al domnitorului și stareț al mănăstirilor Vodița și Tismana.

Pe o inscripție aflată la Cozia scrie că: „Această sfântă biserică, unde se prăznuiește hramul Prea Sfintei și Începătoarei de viață troițe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân”.

La 18 mai 1388 a avut loc slujba de sfințire a mănăstirii, ținută chiar de Nicodim, iar ca stareț a fost desemnat ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii  sfântului de la Tismana.

Este interesant faptul că, inițial, denumirea lăcașului era „Mănăstirea Nucet”, de la cuvântul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă, aluzie la caracterul regiunii, care era cunoscută datorită cultivării nucilor. Ulterior, mănăstirea a primit numele de „Cozia”, după denumire muntelui aflat în vecinătate.

Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391.

În anul 1392, Filotei (sau Filos), mare logofăt al Țării Românești în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un om învățat și bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă, renunță la dregătorie și la cele pământești, luând calea slujirii lui Hristos, călugărindu-se la Mănăstirea Cozia, sub îndrumarea egumenului Gavriil. Aici Filotei deprinde nevoința și rânduiala slujbelor bisericești, ajungând protopsalt și primul dascăl și caligraf în obștea mănăstirilor Cozia și Cotmeana.

În 4 aprilie 1395, Mircea cel Bătrân a înzestrat Mănăstirea Cozia cu două clopote.

Între anii 1395 și 1396, la Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine, călugării de aici țesând pe mătase, cu fire din argint și argint aurit, un epitaf de o frumusețe aparte, cu tema „Plângerea”, reprezentându-l pe Iisus întins pe „piatra ungerii”, alături de Maica Domnului și Sfântul Ioan Teologul și de patru îngeri. În limba slavonă, în chenar se află inscripția ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată căpetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperind și cântând cântarea: Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Trebuie spus că acest epitaf de o valoare excepțională s-a păstrat până în zilele noastre, fiind expus la Muzeul Național de Artă al României.

Continuarea pe rador.ro.