„Eu am crescut la Budești, satul bunicilor mei - un sat de răzeși, care în perioada interbelică a avut foarte mulți funcționari publici în România reunificată. Acolo, pe un perete, era icoana Sfântului Nicolae, la care bunica mea se ruga în fiecare zi. Pe celălalt perete era o broderie, în stil național, pe care scria: „Fii tare ca o stâncă, nu uita că ești româncă”. Curios că în acest sat au fost cu mult mai puține deportări și foametea nu s-a simțit atât de tragic. Nu au fost atestate cazuri de canibalism. Pentru că o comunitate cu carte, o comunitate solidarizată, nu s-a lăsat atât de mult manipulată”, mărturisește Larisa Turea.

La volumul, „Cartea foametei”, a lucrat 40 de ani și s-a născut din dorința de a nu lăsa uitării ororile comise de regimul sovietic de ocupație asupra populației din stânga Prutului.

„Dacă în România, în Moldova de peste Prut, a fost doar secetă, aici, la noi, a fost această dorință a regimului de ocupației, instaurat prin forța armelor, de a ne lichida ca identitate și de a distruge orice intenție de rezistență, de a efectua această colectivizare forțată și a distruge libertatea omului, care era proprietar și de-al face să depindă mereu de mâna care îl hrănește. Pâinea a devenit o religie. Oamenii au renunțat la orice alte aspirații. Au fost sacrificate și valorile naționale și valorile etice. Oamenii au fost extrem de umiliți.

Oamenii dispar, se duc… Cea mai mare parte din cei care mi-au vorbit nu mai sunt deja în viață, oameni de cultură, oameni din diverse grupuri sociale.

Am încercat să aduc la lumină acest tablou tragic, când toată Basarabia era o „Vale a Plângerii”. Cum scria Vasile Popovici, recenzentul meu de la Timișoara, într-un articol, publicat în Revista „Orizont”, revista Uniunii Scriitorilor din România: de fapt, Moldova era ca un lagăr de exterminare, fără camere de gazare. Pentru că moartea era la autogestiune. Oamenii mureau, își săpau singur gropile, nu avea cine săpa gropile. A fost o tragedie care până astăzi a rămas nepedepsită. Nimeni nu și-a făcut mea culpa din aceste erori și cred până astăzi bântuie în mentalul colectiv acea frică, inoculată în anii de foamete. Noi suntem ca urmașii celor care au supraviețuit pe Titanic, care până la a cincea generație se tem de foame și în ADN-ul nostru persistă această frică și această umilință”.  

La peste trei decenii de la desprinderea de „raiul sovietic”, Republica Moldova continuă să își construiască drumul spre democrație. Despre sacrificiul și faptele înaintemergătorilor nu trebuie să uităm, ne îndeamnă Larisa Turea. Ea spune că în prezent trăim din nou vremuri cu riscuri majore generate de același imperiu al răului: „Pentru mințile noastre se luptă și astăzi un imperiu criminal și trebuie să decidem de partea cui suntem”.

„Ne putem apăra numai prin cultură, prin această rezistență. Propaganda din imperiul sovietic a fost foarte puternică, pentru că suntem inclinați să credem mai ușor o minciună decât un adevăr. Se manipulează prin rețelele sociale. Sunt absolut convinsă că deși răul pe termen scurt are șanse de victorie, pe termen lung este imposibil să câștige și la fel cum s-a întâmplat în cazul alegerilor prezidențiale și al referendumului, procentul de oameni care au intenții bune este mai mare decât toata propaganda, care va fi anihilată și vom merge în continuare liberi. Continuăm să mergem înainte urmând acest model, acel entuziasm al Marii Adunări Naționale și al celor care au făurit pentru noi această libertate”, a spus Larisa Turea.