„Trăiesc cu o mare bucurie că am reușit să aduc în fața spectatorilor nume celebre ale poeziei din Republica Moldova și din România. Este emoția dorinței ca oamenii să se îndrăgostească de poezie, de acest fir roșu care te ține sănătos la cap. Eu cred că poezia reușește să esențializeze atât de bine drumul nostru prin viață, încât devine o datorie să-i facem pe oameni să se îndrăgostească de poezie, ca să mai câștige un pic de speranță. Asta ne ține vii: speranța”, a spus Elena Ivanca.

Despre poeții contemporani din Rep. Moldova, pe care i-a descoperit și din care a interpretat în spectacolul de la Chișinău, actrița spune că „au o adâncime foarte mare. Nu știu dacă asta se datorează unui context istoric, poate dorului de limbă. Am rezonat foarte bine cu aceste texte. Le-am găsit loc în inima mea întâi și apoi pe scenă. Asta este datoria poeților și artiștilor: să spere într-o lume mai bună și să-i facă și pe ceilalți să se îndrăgostească de această speranță.”

Pentru Elena Ivanca, poezia are un rol profund: „Poezia m-a întâlnit cu Dumnezeu mai mult decât o făcusem eu până atunci. M-a învățat să mă rog, să mă întorc adânc în mine și să descopăr lumea printr-o altă perspectivă. Nu cred că există ceva mai puternic decât rugăciunea.”

La Chișinău și în Rep. Moldova spune că a descoperit „oameni pătimași, pasionați de artă. E o vibrație care îți dă chef de viață. Viața nu e ușoară, nicăieri nu curge lapte și miere, dar în inima noastră trebuie să curgă, ca să rezistăm. Doresc Chișinăului și Moldovei să fie ferite de război și să luptăm pentru pace. Omul are nevoie în primul rând de sănătate și de pace.”

Despre războiul din Ucraina, drama de la granița României și a Rep. Moldova, spune că, indiferent cât de empatici am fi, nu putem să ne pătrundem pe deplin de ceea ce trăiesc oamenii în statul vecin: „Vorbind sincer, noi vorbim din perspectiva unei emoții false. Asta nu înseamnă că nu empatizăm cu poporul ucrainean, dar, când nu ți se întâmplă ție, lucrurile au altă dimensiune. Noi empatizăm teoretic și e bine că facem asta, pentru că îi sensibilizăm pe ceilalți și încercăm să ajutăm cum putem. Dar nu putem opri războiul, nu avem puterea instituțională. Putem însă avertiza că așa ceva nu trebuie să se întâmple. Joc într-un spectacol, „20 de ani în Siberia”, după o carte autobiografică a unei țărănci din Bucovina ridicată de KGB. Sufăr împreună cu această femeie, dar eu nu am trăit acele lucruri. Artiștii pot doar să avertizeze, să transmită mesajul mai departe, cu speranța că energia și dorința noastră vor ajunge undeva și vor opri războaiele.”

Arta a unit demult un mal de celălalt al Prutului, spune, la final, actrița Elena Ivanca, de la Cluj: „Mi se pare extraordinar că ne întâlnim tot mai des. Descoperim că suntem, cu adevărat, frați. Nu ai cum să nu simți dragoste pentru cineva care vorbește aceeași limbă, care are aceleași repere culturale și modele. Și în România, și la Chișinău citim Ivan Pilchin și am suferit la moartea lui Grigore Vieru. Trebuie să găsim toate formele prin care să ne întâlnim și mai mult. Poate că nu va exista o unire teritorială, dar, dacă există o unire a spiritului, devenim o forță. Atunci nu vom mai spune «la tine în țară» sau «la mine în țară», ci «la noi, la Chișinău», «la noi, la Cluj».

Voi spune exact ceea ce spun și în spectacol: arta, poate mai mult decât orice, ne ține sănătoși la cap când nimic nu își mai face efectul.

Și arta a unit de mult un mal al Prutului cu celălalt.”