Fiică a unui "dușman al poporului" (tatăl Anei Blandiana, preot ortodox, a fost deportat timp de șase ani în lagărele create în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), cu numele real Otilia Valeria Coman, poeta  este considerată o luptătoare pentru drepturile și libertățile omului.

Autoare a peste 40 de volume de poezie și versuri  traduse în zeci de limbi, Ana Blandiana, care la 25 martie a împlinit 75 de ani, a luptat pentru o adevărată democrație, pentru libertatea cuvântului, luptă care înainte de 1989 i-a atras interdicția de a publica.

Într-un interviu pentru Radio Chișinău, de Ziua Unirii Basarabiei cu România, fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet, vorbește despre legătura pe care o are cu Republica Moldova și despre idealul unității românilor de pe cele două maluri ale  Prutului.

Radio Chișinău: Care ar fi în prezent rolul poeziei în viața societății românești, a omului în particular? Credeți că și-a schimbat menirea această formă de manifestare, cu precădere în ultimele decenii?

Ana Blandiana: Nu cred că și-a schimbat menirea. Într-un fel și-a diminuat publicul. Dar nici asta nu este important. Pentru un popor ca al nostru care nu și-a dorit niciodată să cucerească lumea, să fie cel mai bogat, sau cel mai puternic, poezia este un domeniu în care suntem eligibili. Este evident că poezia românească în lume este așezată pe picior de egalitate cu poezia din marile țări. După 89 s-a făcut enorm. Odată cu integrarea europeană, mai ales, dar și înainte prin libera circulație a poeților, a început să circule și poezia. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, acest proces de traducere, de integrare cultural s-a dezvoltat. Și aș vrea să spun, cultural vorbind, literatura din Moldova este integrată deja în Uniunea Europeană, nu urmează decât să vină după ea și restul.

Radio Chișinău: ”Timpul scrie pe trupul meu versuri / Atât de complicate încât/ Aproape de necitit”  (România Literară, 2003), făcând trimitere la această poezie a dumneavoastră, care ar fi versurile care se scriu în prezent, plecând de la situația actuală din România…

Ana Blandiana: Această poezie avea un sens extrem de personal. Era vorba de faptul că încet, încet îmbătrânind, apar ridurile și încercam să diminuez tristețea spunând că sunt poezie.

Situația actuală nu prea are legătură cu poezia, politic vorbind. Este evident că oamenii politici nu se gândesc la asta. Dar, la fel de evident mi se pare că poeții nu pot să stea deoparte și să nu le pese de ceea ce se întâmplă în planul social-politic, și de altfel chiar le pasă. S-a văzut și din revistele din Basarabia ce intens s-a perceput momentul ultimelor alegeri, de exemplu, sau în România, cu ultimele manifestații. E clar că am fost cu toții acolo. Și cred că asta e datoria noastră, tocmai pentru că vocea noastră, dacă este autentică, se aude mai bine a altora. Trebuie să spunem lucruri care sunt importante nu numai pentru literatură ci și pentru țară.

Radio Chișinău: Să înțelegem atunci că versurile dumneavoastră din 1984, de altfel interzise, ale poeziei ”Eu cred” și anume: ”Eu cred că suntem un popor vegetal/ Cine a văzut un copac revoltându-se?”  nu-și mai au rostul în aceste zile?

Ana Blandiana: Să dea Dumnezeu să nu-și mai aibă rostul niciodată. Există un moment foarte emoționant în legătură cu asta. La puțin timp după Revoluție, Radio România a editat un disc care s-a numit ”Primele o sută de minute ale radioului liber” și în care se cuprindea o scenă, cred că în 22 decembrie 1989. Pe mine m-au luat pe sus și m-au dus în cabina din care se transmitea în direct, în care de obicei stă un om sau doi, și atunci cred că erau 50. Era o foarte mare îngrămădeală. Și atunci pe mine m-au luat în brațe și m-au pus așa în poziție de culcat, să îmi ajungă gura lângă microfon și cineva m-a întrebat: ”Mai credeți că suntem un popor vegetal?” și eu am izbucnit în plâns. Acest lucru a fost înregistrat pe disc. E un moment efectiv emoționant pentru că fusese o mare tristețe în acele versuri și era clar că tot ce îmi doream, era să nu mai am dreptate.

De exemplu în Piața Victoriei, nu am dreptate.

Radio Chișinău: Care este relația dumneavoastră cu Republica Moldova. Dacă vă emoționează ceva în mod particular?

Ana Blandiana: Primul lucru extraordinar care m-a emoționat a fost imediat după 90, când m-am întâlnit cu primii poeți-cititori, Dabija, Galaicu-Păun. Mi-au povestit cum se duceau la Odesa să cumpere cărți românești pentru că existau cărți din țările sovietice în URSS, dar nu și în Moldova, cărți românești, ca să nu se petreacă cultul... Deci faptul că m-au citit, că s-au dus până la Odesa ca să cumpere cărți de ale mele. Iar după aceea am fost foarte legată. Mi-au apărut cărți la edituri din Basarabia.

Radio Chișinău: Cum se vede Basarabia din dreapta Prutului?

Ana Blandiana: Primul lucru pe care pot să vi-l spun este faptul că fetele din Basarabia sunt mult mai frumoase decât cele din România. Nu glumesc deloc. Zău, asta a fost primul lucru, la prima vedere care m-a șocat când am fost prima oară în Basarabia. Pe de altă parte se vede dramatic adică ceea ce se întâmplă acuma, această extraordinară luptă după un moment de noroc în care părea că se apropie de Uniunea Europeană care e clar că e singura noastră șansă de a fi împreună, se petrece din nou reculul. Este de un dramatism absolut extraordinar.

Bineînțeles, se vede ca o soră, ca un frate mai mic și mai…

Radio Chișinău:   În preajma marcării zilei Unirii Basarabiei cu România, mai credeți cumva într-un astfel de ideal al românilor?

Ana Blandiana: Sigur și asta spuneam, că era gata să se apropie de a fi. Este clar că Unirea noastră nu poate trece decât prezența noastră în același timp în Uniunea Europeană. Nu se poate uni o bucățică din afară și o bucățică dinăuntru. Este clar că această Unire va depinde mai mult de Republica Moldova decât de România. Am impresia că România face acum chiar tot ce poate. De altfel, și în 1918 tot Basarabia s-a unit cu România, nu România a cucerit-o.

Interviu realizat de Ina Guțu