Dacă luăm în considerare rata actuală de retragere a Lunii și o proiectăm înapoi în timp, ajungem la o coliziune între Pământ și Lună în urmă cu aproximativ 1,5 miliarde de ani. Cu toate acestea, Luna s-a format în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, ceea ce înseamnă că rata actuală de recesiune este un ghid slab pentru trecut.

Cercetătorii de la Universitatea din Utrecht și de la Universitatea din Geneva, au folosit o combinație de tehnici pentru a încerca să obțină informații despre trecutul îndepărtat al Sistemului nostru Solar.

Recent, s-a descoperit locul perfect pentru a scoate la lumină istoria pe termen lung a lunii noastre în retragere. Și nu prin studierea Lunii în sine, ci prin citirea semnalelor din straturile antice de rocă de pe Pământ.

În Parcul Național Karijini din vestul Australiei, unele defileuri taie sedimente vechi de 2,5 miliarde de ani, așezate în straturi ritmice.

Luna se îndepărtează de Pământ cu 3,8 cm în fiecare an

Aceste sedimente sunt formațiuni de fier în benzi, care cuprind straturi distincte de minerale bogate în fier și siliciu, depuse cândva pe scară largă pe fundul oceanelor și care se găsesc acum în cele mai vechi părți ale scoarței terestre.

Expunerile de stânci de la Joffre Falls arată cum straturile de formațiuni de fier de culoare brun-roșiatică, cu o grosime de puțin sub un metru, alternează, la intervale regulate, cu orizonturi mai întunecate și mai subțiri.

Intervalele mai întunecate sunt compuse dintr-un tip de rocă mai moale, care este mai susceptibilă la eroziune. O privire mai atentă asupra aflorimentelor dezvăluie prezența unei variații suplimentare regulate, la scară mai mică. Suprafețele de rocă, care au fost lustruite de apa sezonieră a râului care curge prin defileu, descoperă un model de alternanță de straturi albe, roșiatice și gri-albăstrui, scrie ScienceAlert.

În 1972, geologul australian A.F. Trendall a ridicat întrebarea cu privire la originea diferitelor scări ale modelelor ciclice și recurente vizibile în aceste straturi de rocă veche.

Trendall a sugerat că modelele ar putea fi legate de variațiile climatice din trecut induse de așa-numitele „cicluri Milankovitch”.

Ce sunt ciclurile Milankovitch?

Ciclurile Milankovitch descriu modul în care schimbările mici și periodice ale formei orbitei Pământului și ale orientării axei sale influențează distribuția luminii solare primite de Pământ pe parcursul mai multor ani.

În momentul de față, ciclurile dominante Milankovitch se schimbă la fiecare 400.000 de ani, 100.000 de ani, 41.000 de ani și 21.000 de ani. Aceste variații exercită un control puternic asupra climei noastre pe perioade lungi de timp.

Exemple cheie ale influenței forțării climatice Milankovitch în trecut sunt apariția unor perioade extrem de reci sau calde, precum și condiții climatice regionale mai umede sau mai uscate.

Aceste schimbări climatice au modificat în mod semnificativ condițiile de la suprafața Pământului, cum ar fi dimensiunea lacurilor. Ele explică înverzirea periodică a deșertului saharian și nivelurile scăzute de oxigen din adâncurile oceanului. Ciclurile Milankovitch au influențat, de asemenea, migrația și evoluția florei și faunei, inclusiv a speciilor noastre.

Iar semnăturile acestor schimbări pot fi citite prin modificările ciclice din rocile sedimentare.

Ce influențează distanța dintre Pământ și Lună?

Distanța dintre Pământ și Lună este direct legată de frecvența unuia dintre ciclurile Milankovitch – ciclul de precesie climatică. Acest ciclu rezultă din mișcarea de precesiune sau din schimbarea orientării axei de rotație a Pământului în timp. Acest ciclu are în prezent o durată de ~21.000 de ani, dar această perioadă ar fi fost mai scurtă în trecut, când Luna era mai aproape de Pământ.

Acest lucru înseamnă că, dacă putem găsi mai întâi ciclurile Milankovitch în sedimentele vechi și apoi găsim un semnal al oscilației Pământului și stabilim perioada acestuia, putem estima distanța dintre Pământ și Lună în momentul în care au fost depuse sedimentele.

Cercetările anterioare au arătat că ciclurile Milankovitch pot fi păstrate într-o formațiune veche de benzi de fier din Africa de Sud, susținând astfel teoria lui Trendall.

Formațiunile de fier în benzi din Australia au fost probabil depuse în același ocean ca și rocile din Africa de Sud, în urmă cu aproximativ 2,5 miliarde de ani. Cu toate acestea, variațiile ciclice din rocile australiene sunt mai bine expuse, ceea ce permite studierea variațiilor la o rezoluție mult mai mare.