Zilele trecute în cadrul unui reportaj difuzat la postul de Radio BBC 4, pe care încerc să îl ascult cât mult posibil aici, am înțeles cât de îngrijorați sunt fermierii de ceea ce urmează. Pandemia de coronavirus, oricât de straniu ar suna, i-a salvat totuși, oarecum, în acest an. Mii de britanici, care fie și-au pierdut locul de muncă, sau au fost concediați, au dat curs campaniei guvernamentale, s-au angajat și au învățat să culeagă, să sorteze și să împacheteze fructe și legume. Unii au luat experiența ca pe aventură, alții au înțeles că nu e o muncă ușoară să fii culegător sezonier. În reportaj, fermierii intervievați s-au referit la productivitate. Un est-european culege în medie de trei-patru ori mai repede decât unul britanic. M-am întrebat de ce. Poate pentru că Marea Britanie are o istorie de ”stat al bunăstării”, cu un sistem social foarte bine dezvoltat, un stat care își ajută cetățenii nevoiași. Mai pe scurt, britanicii știu că dacă ajung la ananghie, statul le va veni în ajutor. Le va da o casă, le va da de mâncare, tratament medical gratuit, le va da educație gratuită copiilor. Și atunci când știi că indiferent ce ți întâmplă, statul te ajută să treci peste toate, probabil te modelează să fii un angajat mai relaxat, să nu muncești până la ultimul strop de energie, cu un efort și sacrificii peste puterile tale.

De cealaltă parte, est-europenii nu prea pot să se sprijine pe stat. În țările din estul Europei statul le dă propriilor cetățeni salarii, pensii și alocații mici. Statul pretinde că are spitale și că are servicii gratuite, dar cel mai bine ar fi să nu te îmbolnăvești, iar dacă o faci, ar fi bine să ai buzunarele pline. Statul pretinde că are justiție, doar că de multe ori e doar pe hârtie, statul pretinde că are grijă de oamenii simpli, agricultori sau mici producători, dar unii ajunși mari în stat sunt cei care pun monopol și le cumpără produsele la prețuri derizorii, ca mai apoi să le revândă și să își construiască vile în cartiere selecte și chiar în străinătate. Est-europenii nu au încredere în stat. Și atunci, tot ce pot să facă este să muncească din greu și să aibă încredere doar în forțele proprii.

Cred că această combinație între pandemia de Coronavirus și Brexit, evenimente care s-au intercalat, au adus cu ele o schimbare în Marea Britanie. Mulți au înțeles cât de importanți sunt imigranții, atât cei din serviciile medicale, fiind una din țările cele mai afectate de virus din Europa, cât și cei implicați în muncile agricole, în sistemul alimentar; totodată, mulți au înțeles că cea mai mare parte dintre muncitorii care ajung în Marea Britanie sunt angajați în domenii în care localnicii nu vor să lucreze.

În rest, viața începe să semene cât de cât cu ce am avut înainte de pandemie. Se ridică ultimele restricții, se reiau toate activitățile economice, se redeschid restaurantele, barurile și bazinele de înot. Pe stradă oamenii continuă să stea la distanță,  dar au început să semene tot mai mult cu ei de înainte de virus. Tot mai mulți au părul tuns și îngrijit.  

În ceea ce mă privește, zilele acestea trăiesc o mare realizare spirituală.

Săptămâna trecută a fost rece și a plouat mai multe zile la rând. Doar că ploile de aici nu sunt nicidecum ca cele din copilărie. Îmi amintesc, mică fiind, cât de mult uram toamnele, cu ploile ciobănești și drumurile devenite impracticabile. Cu cei trei kilometri pe care zilnic trebuia să îi parcurg pe jos până la școală și înapoi, de cele mai multe ori fără haine și încălțăminte adecvate. Așa erau vremurile. Acasă eram mulți, profesorii nu primeau salarii câte jumătate de an.

Moldova nu era un ”stat al bunăstării”.

Părinții aveau încredere doar în forțele proprii.

Iar eu, eu uram toamnele, ploile și drumurile cu noroi.

Acum lucrurile s-au schimbat.

Acum nu le mai urăsc. Pentru că aici ploile, în special cele mărunte, au un farmec aparte. Mă aventurez prin ploaie de parcă m-aș prinde într-un vals planetar în care fac piruete, când pe pământ, când dincolo de nori...

Se spune că ”unii oameni se pot plimba prin ploaie, în timp ce alții doar se udă”. Aici, cred că am făcut saltul dintr-o categorie în cealaltă.

În Marea Britanie, am făcut pace cu ploaia!