Războiul ruso-turc a început la 12/24 aprilie 1877, dar Rusia a refuzat la început colaborarea militară cu armata română. Convenṭia care fusese încheiată la 4/16 aprilie 1877 avea doar prevederi legate de trecerea trupelor ṭariste pe teritoriul ṭării noastre. Două săptămâni mai târziu orașele de pe malul stâng al Dunării erau bombardate de artileria otomană, așa încât se deschidea conflictul direct dintre România și Turcia. La 26 aprilie/8 mai 1877 Senatul și Camera Deputaṭilor au votat starea de război, iar la 9 mai ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu a rostit în Parlament celebrele cuvinte: „Suntem independenṭi, suntem naṭiune de sine stătătoare”. Apoi cele două camere au votat moṭiunea de proclamare a independenṭei.

Oastea română a trecut Dunărea și s-a îndreptat către Plevna. Până atunci Cetatea Plevnei – loc strategic de o mare importanṭă – rezistase și chiar produsese mari pierderi atacatorilor ruși. În aceste condiṭii ducele Nicolae solicitase ajutorul principelui Carol al României, numit comandantul operaṭiunilor militare de cucerire a cetăṭii. Dar cucerirea avea să fie un lucru anevoios și de durată, pentru că turcii lui Osman pașa aveau tunuri Krupp, multe tranșee și redute, Griviṭa 1 și 2 fiind printre cele mai puternic apărate. Plevna a fost încercuită complet la 19/31 octombrie. O lună mai târziu otomanii și-au recunoscut înfrângerea: Osman Pașa a predat cetatea necondiționat. Ocuparea Plevnei a permis armatei ṭarului Alexandru al II-lea să înainteze spre Istanbul. La 23 ianuarie/4 februarie 1878 Turcia a capitulat. Prin tratatele de pace de la San Stefano (lângă Adrianopol) și Berlin, România obținea independența de stat și teritoriul Dobrogei, dar pierdea în favoarea rușilor trei judeṭe din sudul Basarabiei: Cahul Ismail și Bolgrad.

Copia unei înregistrări de o excepṭională valoare documentară despre întâmplări din războiul de la 1877 se află în Arhiva de istorie orală. Este un interviu realizat de Societatea de Radiodifuziune în 1957 cu ṭăranul Gheorghe Matei. La acea dată Gheorghe Matei avea 102 ani și era ultimul veteran al Războiului de Independenṭă. Drumul lui către front – pornit dintr-un sat din Moldova – și „păṭaniile” de la Plevna ne cuceresc cu pitorescul povestirii lor, așa încât vă oferim și fragmentul audio.

„Vine tata [și] spune: <Hai, dragul tatei, haidem să apărăm ṭara noastră contra turcilor!> După aceea am făcut măligă – trunchi, așa se spunea pe atunci – am luat-o și am mers cu bătrânul, eu, un băiet [de] 22 [de ani], am mers cu el două săptămâni pe jos până în Iași. La Iași ne întâlnim… da’ eu nu știam ce-i aceea că se învârteau roṭile! Întreb: <Da’ ce-i aicea?> <Aici e trenul…> Ne întâlnim cu tovarășii ruși: <Eeei! Ce faci?… noroc!>. Așa…

Acuma ne suim în tren, plecăm, trei trenuri o fost. Îmi dă o păreche de haine, o capelă, rupte; n-am vrut să iau, am luptat cu ale mele, cu cămașa însemnată cu fluturele – c-așa le zic [cusăturilor populare], cămăși de cele cu fluturi – și cu hainele mele, cu… na! Așa…

Ai noștri, românii și cu tovarășii ruși i-o încercuit pe turci, i-o tăiat, tot, Osman pașa își mânca dinṭii, ah!… comandantul turcesc. Ei… mari bătălii o fost! Crânci [crâncene]! Baionetele scoteau ochii, eu cu bâta, cu măcuică…

N-aveai pușcă…

Nu, da’ ce, o cioară nu puteai să împuști [cu ea]! Tunuri  o fost, nu știu, două ori trei o fost, până încărcai… da’ lumea se ucidea, ce crezi mata?! Da’ ai noștri i-o încercuit… M-o tăiat… știi cum o mers?!.. M-am vindecat… Căpitan Nedelcu mă cheamă peste vreo trei [zile]… <Hei, ia vină încoace, Matei Gheorghe!… Ei, te-ai făcut bine la picior?…> Ei… mi-o dat o decoraṭie, <Ei, ai făcut și tu oleacă de treabă!> Da’ și eu i-am spus: <Să trăiṭi, dom’ căpitan, bine că am scăpat cu zile!>

După aceea tovarășii ruși îmi dă pâine, îmi dă conserve, îmi dă zahar, să am mâncare pe drum. Că s-o împrăștiat [toată lumea], la Iași, ne-a împrăștiat. Iar am venit, ne-am suit în tren, știṭi mata, am venit înapoi. Și asta o fost. Și-am venit acasă… iară două săptămâni pe jos și cu două, o lună de zile [am mers], tovarășe dragă!

România noastră, săraca, o fost strașnic de bogată dacă o ajuns așa zile și bogdaproste că o mai îndreptat ṭara noastră ăștia ai noștri tovarăși, dar era pierdută de tot! Da’ acuma să vă spun drept, pe bătrâneṭele mele, e foarte frumos și merge ṭara noastră – cât e de mică! – s-o mai îndreptat, merge toate cele binișor. Ei, ce vrei?!…”

Sursa: Rador