Cât despre neamul spătarului Mihail Cantacuzino, știm că taică-su se născuse la Istanbul și venise cu școala Orientului. Maică-sa fusese educată la Viena și avea Occidentul imperial în matrice. Mihail Cantacuzino copilărise sub influența acestor culturi, iar adolescența și tinerețea de beizadea în exil (după uciderea tatălui său) aveau să-i poarte pașii în cetățile Italiei, unde arta înflorea în întreaga-i splendoare. La Padova și la Veneția, Renașterea târzie exalta, prelungită în Baroc, iar sufletul lui fu atins. Tot astfel cum arta miniaturilor persane, a mozaicurilor și faianțeriilor pictate otomane îl va sensibiliza în anii desăvârșirii educației, la Istanbul. Din acest amestec de stiluri și de emoții aveau să se ivească, mai târziu, temele pe care le va da în lucru arhitecților, meșterilor pietrari, sculpturilor în lemn și zugravilor de subțire care vor lucra pentru el la cele cinci ctitorii – câte degete are o mână (de artist) – ce-i vor duce numele în veșnicie.

Ne vom ocupa acum doar de una dintre ctitoriile sale – Biserica Sfântului Eftimie cel Mare, aflată pe malul lacului Fundeni, în partea de răsărit a Bucureștiului, și cunoscută, mai ales, sub numele de Fundenii Doamnei. Târnosită la 1 mai 1699, biserica (mult mai mică decât cele care se construiau în epocă) se remarcă de la bun început prin stucaturile prețioase și decorațiile în piatră cioplită, cu motive vegetale, zoomorfe sau inspirate din miniatura persană - exuberanța acestora putând fi lesne observată și datorită stilului arhitectural (deliberat) mai simplu și (aparent) mai rigid.

Stucaturile sunt, de obicei, decorațiuni destinate spațiului interior. La Biserica Fundenii Doamnei ele sunt plenar exprimate pe pereții exteriori. Și nu vorbim aici doar de “clasicele” stucaturi reprezentând frunze de acant, ci de un întreg “expozeu” de teme specifice miniaturii arabe – palate (sunt două astfel de imagini, pe fațadele de nord și de sud: cu două etaje, străjuite de chiparoși, cu geamlâc și lampioane), fântâni, păuni, piese de mobilier, vase de flori, lalele, floarea-soarelui, ramuri de lămâi – despre care legenda spune că ar fi fost închipuite și poi apictate în roșu-cinabru, albastru de cobalt și verde auriu de un artist venit din îndepărtata Persie. Așezate în planul median, aceste desfășurări de artă orientală sunt “susținute” de rozetele despărțile de chiparoși din registrul superior și de panourile rombice din registrul inferior. Ferestrele, în schimb, au arcuri trilobate, amintind de ancadratura venetă și padovană, și sunt împodobite cu ghirlande de flori și... capete de îngeri.

Influența Renașterii italiene e mai vizibilă încă în interiorul bisericii, unde îngerul cu aripi poleite, cu o carte deschisă în mâna dreaptă și o trâmbiță în mâna stângă, veghează din punctul de întâlnire al arcurilor mari din naos. Însă piesa de rezistență – în ceea ce privește interiorul bisericii – o reprezintă fresca, realizată de artiștii din atelierul lui Pârvu Mutu (considerat “pictorul de curte al Cantacuzinilor”), acesta pictând el însuși Judecata de Apoi, pe peretele estic al pridvorului. Probabil tot lui i se datorează și chipurile ctitorilor – Mihail Cantacuzino, Constantin Mavrocordat și Dumitrașcu Racoviță, marele hatman al Moldovei, căsătorit cu sora lui Mihail, Ilinca. În 1984, după demolarea bisericii Mănăstirii Cotroceni, osemintele ctitorului acesteia din urmă, domnitorul Șerban Cantacuzino, precum și ale altor Cantacuzini, au fost aduse în această ctitorie a familiei și reînhumate.

N-am lămurit însă de ce, ctitorită de un Cantacuzin, biserica despre care vorbim a fost numită “Fundenii Doamnei”... La 1860, avariată de multele zguduiri ale pământului și ale oamenilor, biserica a fost restaurată și mult înzestrată de către Maria Doamna, văduva domnitorului Dimitrie Ghica. Aceasta este și rațiunea pentru care numele ei a ajuns până la noi (și) sub această formă.

Sursa: Antena Satelor