S-a potrivit Elenei din Troia care, strălucind prin frumuseṭea ei – spune Iliada – a ṭinut 10 ani încleṣtaṭi în luptă aheii cu troienii. Elena din Constantinopol, mama împăratului Constantin I devenită sfântă, a strălucit la rândul ei prin pioṣenie, rămânând legendară ca descoperitoare a rămăṣiṭelor sfintei cruci a lui Iisus Hristos. La români Elena s-a transformat uneori în Ileana, iar poveṣtile precizează neapărat că Ileana este frumoasă ṣi înzestrată cu minunate cosiṭe.

 

Astăzi, de Sfinṭii Constantin ṣi Elena, dedicăm tuturor Elenelor povestea unei doamne care le reprezintă cu o eleganṭă aristocratică.

 

„Sunt Ileana Kripp, născută Costinescu ṣi vin din familiile Costinescu, Brătianu, dar ṣi Știrbey-Bibescu”. Aṣa începe povestirea urmaṣei unor familii princiare ale României. Pare simplu, dar în vremea lui Gheorghiu Dej nu era deloc simplu să ai „la dosar” aceste nume! S-a născut pe când părinṭii săi erau cu domiciliu obligatoriu la Sinaia, a făcut ṣcoală în Bucureṣti, iar la 15 ani a reuṣit să plece din ṭară cu ajutorul savantului Henri Coandă.

 

 

Acum este soṭia baronului von Kripp ṣi vine adesea cu familia la Drăgăṣani unde produce vinuri de o excelentă calitate, din soiuri de vie româneṣti, reabilitate. Istoria vieṭii ṣi a familiei sale o prezintă simplu, fără emfază ṣi fără părtinire, într-un interviu acordat lui Octavian Silivestru pentru Arhiva de istorie orală, în 2016.

 

Familia · educaṭia

 

„Bunica din partea tatălui meu a fost Maria, născută Știrbey, căsătorită Costinescu, fata cea mai mare a lui Barbu Știrbey ṣi a Nadejei Bibescu. Ce pot spune despre străbunicii mei este că erau veri de-al doilea, fiindcă bunicii lor, la rândul lor, erau fraṭi.

 

– Nu aṭi apucat să-i cunoaṣteṭi…

 

 Pe străbunici nu, străbunica m-a cunoscut pe mine, fiindcă a murit un an ṣi ceva mai târziu [faṭă] de când m-am născut eu ṣi ṣtiu că mă lua cu plăcere în braṭe ṣi voia să mă vadă regulat, să vadă ce progrese fac ca bebeu.

 

– Dumneavoastră v-aṭi născut în epoca comunistă…

 

 Da, în „epoca de aur”…

 

– Cum era viaṭa unei familii aristocratice în epoca comunistă?

 

Știṭi că până la urmă nu era numai familie aristocratică, era familia în general în astfel de situaṭii. […] Familia mea cel puṭin ṣi cei din jurul lor au fost, majoritatea bărbaṭilor, în puṣcărie; câteva dintre nevestele lor ṣi dânsele în puṣcărie, poate mai puṭin timp, unii au ṣi murit acolo, iar eu când m-am născut, m-am născut în 1954, bineînṭeles nu-mi aduc aminte cum era atunci, dar mi s-a spus că era o sărăcie cruntă, totul era pe puncte ṣi pe cartelă ṣi de la pâine începând, până la pânză ṣi chiar scutece, era în general o problemă. Și de aceea cred că, ṣtim foarte bine cu toṭii, familiile se reduseseră la un copil pe cuplu, dat fiind că problemele erau aṣa de mari pentru a supravieṭui, că nu-ṣi puteau permite mai mulṭi.

 

Mai existau reuniuni de familie, cel puṭin în familia mea, erau totdeauna de Paṣti, de Crăciun ṣi cred că nu le era nici frică să facă din nou puṣcărie sau să aibă probleme, au ṭinut totdeauna la felul lor de a vedea lucrurile ṣi de a le trăi. Și de aceea eu, ca copil, am auzit tot ṣi am înṭeles foarte devreme, tot aṣa, tot. În plus, am fost îndoctrinată bineînṭeles să iau pe „nu ṣtiu„ în gură, egal cine mă întreabă din afara familiei. Însă din punct de vedere al bogăṭiei, trecutul istoric al familiei mele – dar nu numai al familiei, al ṭării, fiindcă fiecare familie are istoricul ei ṣi bogăṭia ei – a fost pentru mine un mare cadou! […] Nu am fost trimisă la grădiniṭă, grădiniṭa era ṣocul cultural, acolo erau copiii îndoctrinaṭi ṣi deposedaṭi de trecut, aṣa că copilăria, până la ṣcoală, mi-am petrecut-o în mare parte la Sinaia, părinṭii ṣi bunicii aveau domiciliu obligatoriu la Sinaia. Și acolo am cunoscut libertatea intimă a familiei.

 

– Luaṭi lecṭii de franceză, de pian?

 

 Nu erau lecṭii de franceză, fiindcă pur ṣi simplu mi se vorbea franceză, am învăṭat limba franceză practic paralel cu cea română. Și, în plus, părinṭii ṣi bunicii vorbeau între ei nemṭeṣte, ceea ce pe mine câteodată mă exaspera, dar hotărâsem cu înverṣunare să nu învăṭ această limbă oribilă ṣi întoarsă pe dos! Și cândva s-a întâmplat ṣi asta, s-o învăṭ, ṣi acuma este limba mea paralelă cu cea română. Dar în plus a fost bineînṭeles ṣi literatura română, acea adevărată, adică nu cea „pieptănată„… ṣi în plus ṣi literatura străină ṣi muzica. Am avut marele noroc să am un unchi, fratele mijlociu al tatălui meu care era compozitor ṣi care când venea la Sinaia cânta la pian ṣi exaspera pe toată lumea, […] Gheorghe Costinescu… Acuma face o muzică care e mai curând zgomot decât muzică, pentru mulṭi, muzică mai modernă sau chiar foarte modernă dar are succes; stă la New York. Însă pe vremea aceea ṣtiu că îṣi făcea digitatura ṣi era foarte… ṣtia o grămadă de piese pe de rost, nu avea nevoie de partituri ṣi le cânta pe rând ṣi era minunat!”

 

Conacul de la Buftea

 

– „Despre istoria familiei v-a povestit cineva? Despre bunicul, străbunicul dumneavoastră care a fost domnitor.

 

 Nu străbunicul, a fost bunicul străbunicului domnitor… Dar a fost ṣi bunicul străbunicii domnitor, fiindcă au fost doi, doi fraṭi. A mai fost ṣi domnitor Ghica care era tot din familia străbunicului Știrbey. […] Da, mi-au povestit ṣi o poveste adorabilă a tatălui meu ṣi anume că la Buftea era o remiză ṣi-n această remiză era caleaṣca domnitorului Barbu Știrbey care a fost păstrată aṣa cum era – nu ṣtiu unde a ajuns acuma – ṣi tatăl meu din când în când se ducea ṣi vroia să se suie înăuntru ṣi să se joace puṭin ṣi să o admire. Și a găsit în portieră, portiera având un buzunar din catifea, în buzunarul portierei, un ziar de la 1848, din momentul revoluṭiei! Și i s-a spus să nu are voie să miṣte acel ziar de acolo, fiindcă aparṭine istoriei acestei caleṣti.

 

[La Buftea] aveau fabrică de conserve ṣi o fabrică de vată. Fabrica de conserve era […] în stânga conacului de la Buftea. Pe partea dreaptă când vă uitaṭi în parc, era fabrica de vată ṣi trebuie să spun că bunica mea îmi povestea că atunci când era mică vedea câteodată cum lucrau oamenii ṣi nu-i plăcea deloc că stăteau atât în praf, dat fiindcă vata era făcută din bumbac ṣi bumbacul pentru a deveni vată trebuia în aṣa fel prelucrat încât făcea praf. Și era destul de supărată că aceṣti oameni, mai ales femei, stăteau acolo ṣi lucrau, ceea ce m-a miṣcat ca idee. Și tot în acea perioadă avea familia un vagon personal de tren care era tras în parc, în fund, după fabrica de vată. Se trăgea vagonul, venind de la gara Buftea, ṣi se oprea în parc ṣi acolo se urca toată familia când trebuiau să plece undeva ṣi se agăṭa unui tren. Asta mi s-a povestit… […]

 

După aceea a venit Primul Război ṣi acolo s-a refugiat Casa Regală, înainte să fugă la Iaṣi, în Moldova, deja era ameninṭătoare situaṭia nemṭilor care se apropiau ṣi atuncea au preferat să nu fie expuṣi în palatul lor propriu ṣi atuncea s-au mutat la Buftea. Și la Buftea, se ṣtie, era o casă, conacul mare ṣi era conacul mic care era mult mai vechi, din secolul XVIII-lea ṣi toată familia s-a mutat în conacul mic ṣi a lăsat loc familiei regale, unde s-a mutat regina Maria cu bărbatul ei, cu copiii ṣi aṣa mai departe. Și partea tristă a fost că pe vremea aceea au fost mulṭi care au murit de tifos… ṣi printre altele a murit ṣi băiatul ei cel mai mic, în acea casă.

 

-În conacul dumneavoastră s-a semnat Pacea de la Buftea…

 

În conacul nostru s-a semnat Pacea ruṣinoasă de la Buftea, primul pas care era obligatoriu, dat fiindcă am fost ocupaṭi de nemṭi, dar din fericire n-a fost decât un prim pas, fiindcă au urmat alṭii mai pozitivi.”

 

„Oaia neagră” de la ṣcoală · părinṭii ṣi „dosarele lor de cadre”

 

-„Când vă duceaṭi la ṣcoală dumneavoastră aveaṭi o cultură generală incomparabilă cu cea a colegilor dumneavoastră, vorbeaṭi franceza, ṣtiaṭi ṣi ceva germană, aveaṭi o cultură generală; cum eraṭi privită de ceilalṭi copii?

 

Eu am fost la Școala nr 15 din Floreasca unde erau copii din toate „culturile”, ca să zic aṣa, inclusiv ṭigani. Și bineînṭeles că eram puṭin „oaia neagră”, fiindcă am fost dată ṣi ca exemplu de „reminiscenṭă burghezo-moṣierească” – n-aveam în clasa mea pe altcineva în aceeaṣi situaṭie! Însă trebuie să spun că legăturile umane între noi copiii au fost totdeauna miṣcătoare. Și ṣtiu că o dată chiar erau să-mi dea lacrimile, fiindcă am fost iar tratată prost de directoarea ṣcolii care era o comunistă ṣi m-a făcut să mă scol în picioare, să mă trateze de „obiect respingător”, ca să zic aṣa, am fost făcută cu ou ṣi cu oṭet fiindcă am fost ṣi văzută că am fost la biserică – pe vremea aceea era încă rău văzut, mai târziu au infiltrat biserica cu „tovarăṣi” ṣi atunci era perfect! […] Și deci ṣtiu că am fost complet iritată ṣi mâhnită. Și în pauză au venit colegii mei ṣi mi-au spus: „A, Ileana, nu fi tristă! Dă-o dracului de răutăcioasă! Nu lua la suflet… uite-te că nu ṣtiu ce…” ṣi aṣa mai departe. Aṣa că ce să vă spun, asta a fost totdeauna… legătura umană a fost foarte des, foarte în ordine. […]

 

Mie mi s-a întâmplat ceva teribil la ora de istorie, îmi aduc aminte, în clasa… cred că a VI-a era. Era vorba despre Nicolae Iorga. Nu ṣtiu ce scrisese el despre istorie care era tocmai citat în timpul cursului ṣi eu visam acolo, în faṭa mea, alte chestii ṣi unul din colegi a întrebat: „Dar cine era Nicolae Iorga?” ṣi profesoara a spus „istoric…” ṣi aṣa mai departe. „Da, dar mai trăieṣte?” La care eu, instinctiv, fără să-mi dau seama am spus: „Nu, a murit, a fost omorât de legionari în pădurea de lângă Ploieṣti!” Și pe urmă mi-am dat seama: Dumnezeule, sunt în clasă, nu am voie să spun aṣa ceva! Adevăruri din astea erau totdeauna prost văzute. Și nimeni n-a mai spus nimic, profesoara imediat a început altă temă, a schimbat subiectul. Și nici după aia nu m-a mai întrebat nimeni nimic. Și când a fost pauză – că după aceea a venit o oră ṣi pe urmă pauza mare – profesoara, în pauză, mi-a spus să vin ṣi mi-a spus: „Știi, fetiṭo, sper că am putut să te scap acuma. Dar nu mai îmi face aṣa ceva niciodată, că nu promit că mai pot să fac aṣa ceva încă o dată!”

 

– Deci la orele de istorie, când vi se spunea despre istoria Partidului Comunist, despre istoria muncitorească, dumneavoastră tăceaṭi…

 

Noi tăceam toṭi, să ṣtiṭi că majoritatea erau… majoritatea ṣtiau destul de bine de acasă ṣi cred că învăṭaseră să tacă ṣi ei. N-am auzit pe unul să fie înflăcărat sau plin de pozitivism sau mai ṣtiu eu ce… […]

 

– Cu ce se ocupau părinṭii dumneavoastră?

 

Tatăl meu [Alexandru Costinescu Tătăranu] a fost dat afară din ṣcoală, a lucrat ca… monta conducte de gaze… nu, întâi closete ṣi aṣa mai departe, pe urmă conducte de gaze, după aceea a făcut ṣcoala la seral, la Bucureṣti, pe urmă iar n-a mai avut voie să fie în Bucureṣti, s-a reîntors la Sinaia fiindcă avea domiciliu obligatoriu. După care, cândva, când eu am avut trei ani, de-abia atunci a avut voie să studieze, având această diplomă de bacalaureat la seral ṣi n-a avut voie să studieze ce a vrut el, tehnica aviaṭiei, ingineria aviaṭiei, însă a studiat utilaj petrolier…[…] ṣi după aia a fost trimis la Cartojani, mi-aduc aminte. Ani de zile a fost la ṭară, la Cartojani. Iar mama [Maria Emanuela Brătianu] tot aṣa, a fost dată afară din ṣcoală, în clasa a IX-a, a X-a cred; după care ṣi ea a făcut bacalaureatul la seral ṣi după aceea a lucrat într-un institut ṭinut de un evreu, Institutul de Inframicrobiologie din Bucureṣti, un domn Cajal, evreu, care a adunat toṭi aristocraṭii, […] le-a dat o pâine ṣi avea: doctori, traducători, avea un instrumentaj care mergea strună! Și mama, de exemplu, care nu făcuse nici o ṣcoală, în schimb desena într-un mod superb, ce făcea? Pentru cărṭile lor ṣtiinṭifice „traducea” ce vedea la microscop, fiind inframicrobiologie, ei aveau tot felul de… că făceau experienṭe pe cobai, pe alte animale ṣi plăcuṭele alea le putea transpune foarte frumos ṣi foarte repede, în desene, pe hârtie – pe vremea aia nu era tehnică, acuma… faci imediat o fotografie, dar nu mergea pe vremea aia! – ṣi aṣa făcea desene tehnice, desene biologice ca să zicem aṣa, ṣi asta era jobul ei.

 

Plecarea din ṭară · „Lista lui Coandă”

 

 „Întâi a plecat mama mea din ṭară, a plecat pentru un voiaj de o săptămână sau 10 zile în Italia ṣi dusă a fost. A fugit… era cu un autobuz, cu un grup întreg de 40 de persoane sau 30 de persoane, nu mai ṣtiu câte erau ṣi a făcut mai multe etape în Iugoslavia, în Italia ṣi mi se pare că… nu ṣtiu, a treia etapă era Roma ṣi acolo era deja aranjat, ṣtia unde să se ducă, în schimb nu a avut curaj să ia mica valiză pentru 10 zile, ce avea cu ea. N-a avut curaj ṣi atuncea persoana la care s-a dus a spus: „Asta nu se poate, vii cu mine ṣi-ṭi iei valiza!” […]

 

Iar tatăl meu a plecat prin… asta cu mama, am avut pile prin Henri Coandă. Acuma nu ṣtiu dacă atuncea ar fi mers ṣi fără sau nu, în orice caz după aceea Henri Coandă ne-a invitat ṣi pe noi la Paris, pe tata ṣi pe mine. Mama a fugit în ’68, în septembrie, noi am făcut cerere să vizităm pe Henri Coandă în primăvara lui ’69. Eu am căpătat autorizaṭia să plec, tata a căpătat răspunsul negativ. A fost un consiliu de familie la Sinaia în care am fost întrebată: „Ileana, te simṭi tare ca să pleci singură? Sau preferi să încerc încă o dată să capăt autorizaṭia, dat fiindcă ṣtii că s-ar putea ori să n-o mai primim niciodată, ori să ṭi se retragă, ori poate s-o primesc totuṣi ṣi eu, dar tot asta nu ṣtie încă nimeni dacă e posibil”. Și eu am spus: „Plec singură!” ṣi am plecat singură. Am plecat, de-abia împlinisem 15 ani ṣi am plecat cu o valiză de 70 cm pe 90 cel mult, pentru două săptămâni la Paris, să-l vizitez pe Henri Coandă, Și Henri Coandă m-a băgat într-un internat – fiindcă era clar, era totul organizat că o să rămânem – ṣi m-a băgat într-un internat ṣi au spus că mă păstrează acolo ca să învăṭ mai bine franceza. Și pe urmă a reinvitat pe tata de Crăciun, ca să vină să mă ia, „să scape de mine” – tot spunea aṣa la toată lumea. Și tata a refăcut cererea ṣi, în fine, i s-a dat răspunsul pozitiv, după care, într-o razie pe stradă, i s-a luat paṣaportul, că îl avea deja. După care, două luni nu a mai ṣtiut nimic, n-avea nici buletin, nici paṣaport, era omul nimănui, fără identitate. După care iarăṣi intervenṭii ṣi aṣa mai departe… I s-a dat acest paṣaport înapoi ṣi a luat primul avion ṣi a venit ṣi el după 10 luni, după mine. […]

 

Henri Coandă era prieten din copilărie cu bunicul meu, Nicolae Costinescu. Henri Coandă era de origine aromână, Coandă sunt de origine aromână, mama lui era franṭuzoaică. Și ei se cunoṣteau de copii. Și după aceea au studiat paralel – Henri Coandă era ceva mai mare – a fost ṣi el la Berlin, bunicul meu a studiat la Berlin. Și, cum spunea ṣi bunicul meu, el a studiat ṣi a terminat cu glorie ṣi cu o insignă ṣi cu un premiu ṣi aṣa mai departe, Henri Coandă n-a terminat studiul niciodată. Dar cine era geniul?! Nu bunicul, ci Henri Coandă! N-avea nevoie nici de premiu, nici de nimic – Henri Coandă a fost un geniu! Dar ei au păstrat totdeuna contact unul cu altul. Și primul lucru când a venit în România, i-a vizitat, Henri Coandă cu Marguerite, la Sinaia ṣi pe urmă a mai venit ṣi, precum ṣtiṭi după aceea a venit de tot. Dar până să vină de tot, a reuṣit să scoată [din ṭară] 54 de persoane, cel puṭin până când a venit tata, inclusiv cu el au fost 54 de persoane!”

 

– „Cum v-aṭi adaptat situaṭiei din Franṭa? Aṭi venit din România, aṭi stat închisă, cu altă mentalitate…

 

Am fost întrebată ce am simṭit când mi-am părăsit ṭara. A fost groaznic! Fiindcă a fost un fel de a părăsi o puṣcărie… adică nu un fel, era a părăsi o puṣcărie. De ce? Fiindcă, dacă m-am uitat înapoi am văzut pe toṭi care erau înăuntru: am văzut pe bunici, pe tată, pe prieteni, pe toṭi cei care îmi erau dragi, fără să pot să-i mai văd vreodată acolo, fiindcă ṣtiam, dacă mă întorc, nu mai ies! Dar ei, nici ei n-aveau voie, posibilitatea să iasă. Deci era aṣa, o ruptură gigantică! Și fizică ṣi psihică. Și de-abia atuncea, ca copil, mi-am dat seama – că eram încă un copil, de-abia 15 ani – în fond, ce puṣcărie era această ṭară. Și nu numai ṭara, dar ṣi ṭările vecine erau în aceeaṣi situaṭie, unele mai puṭin rău poate, altele mai rău.[…]

 

În Franṭa m-am adaptat destul de repede, dat fiind că copiii în general se adaptează repede ṣi ṣtiind ṣi limba era foarte uṣor. Am ajuns la o ṣcoală de maici, Notre Dame de Sion unde erau câteva maici chiar românce, catolice… ṣi eu am fost crescută ṣi catolic ṣi ortodox. La Sinaia ne duceam când la biserica catolică cu o mătuṣă Berindei, cât la biserica ortodoxă. Nu aveam preferinṭe… ba da! Aveam puṭin preferinṭe, găseam că era mult mai bine la catolici că puteam să stau aṣezată! Însă îmi plăcea la amândouă, fiindcă la cea ortodoxă era feeria aceea, mirosul ălă mai special, atmosfera mai mistică, biserica catolică fiind mult mai goală, mai sobră…

 

– Aveaṭi legături cu familiile de emigranṭi din România, cu familiile din aristocraṭie…

 

A! asta e iarăṣi altă poveste, fiindcă ṣi acolo am fost „îndoctrinată„ bine, dar, în fine, nu îndoctrinată, ci din contră, educată de acasă. Miṣunau de toate, în Vest: informatori, comuniṣti, fugari dinainte de război care habar n-aveau ce se întâmpla – doar din poveṣti! – ce se întâmpla în România. Alṭii care, ca mine, fugiseră ṣi vedeau tate faṭetele aṣa cum erau. Și bineînṭeles că în general când înveṭi să-ṭi ṭii gura, continui să îṭi ṭii gura; trebuie să ṣtii unde, ce spui. Acuma la vârsta mea, peste 60 de ani, nu mai îmi pasă, spun ce gândesc. Însă atuncea ṣtiu că era ṣi problema celor pe care i-am lăsat în urmă. E groaznic să ṣtii că dacă cumva sunt anumite lucruri care se propagă mai departe ṣi care ar putea cauza alte probleme celor dragi din România, mai bine taci!”

 

„Schimbarea la faṭă”

 

– „V-aṭi întors în România după 1990…

 

 Nu imediat, nu imediat… m-am întors în ’97…

 

– Atunci aṭi reuṣit să vedeṭi conacul de la Buftea pentru prima dată?

 

A fost prima oară, fiindcă în timpul comunismului era pentru circuit închis, iar când am venit noi era tot aṣa de urât, nu era deloc agrabil, fiindcă era tot un fel de circuit închis. Eu aveam voie, de ce?, fiindcă am venit ca austriacă, cu o maṣină austriacă, cu un număr austriac, vorbind nemṭeṣte bine ṣtiam ṣi româneṣte, însă, cum să vă spun… Dacă eu eram „doamna Georgescu„ de la Bucureṣti, […] nu aṣ fi putut fi lăsată. Ce înseamnă chestia asta?! Pentru mine a fost iarăṣi neplăcut. Mi s-a spus că a fost un timp mai liber, în ’90-’92 încă mai era… era „schimbarea la faṭă„ aṣa, hai să deschidem totul. După care iar s-a închis.

 

– Cavoul familiei din spatele conacului l-aṭi vizitat, desigur…

 

L-am vizitat de mai multe ori ṣi sunt destul de tristă de stadiul în care se găseṣte. Acum, din păcate, a fost proprietatea vândută, fiindcă erau 12 moṣtenitori, vă închipuiṭi că aṣa ceva e foarte greu de întreṭinut… Nu de întreṭinut, de refăcut, fiindcă era într-un hal fără de hal! Tot ce era împrejur… mai ales din punct de vedere clădiri. Dar neavând fondurile necesare, a trebuit să fie vândut, însă îmi pare foarte rău că nu a fost renovat cum trebuie până acum. Mai am speranṭe. Însă am fost acolo ṣi acolo sunt mulṭi din familia mea înmormântaṭi, străbunicul, străbunica nu a mai apucat, au fost deja daṭi afară atunci, în ’49, într-o noapte ṣi ea a murit în ’55 ṣi a fost înmormântată la Sinaia, n-a putut să fie acolo înmormântată. […]

 

– Care sunt planurile dumneavoastră pentru conacul de la Buftea sau pentru via de la Drăgăṣani?

 

Conacul de la Buftea nu mai este, dar este în inima tuturor din familie. Palatul Știrbey de la Bucureṣti nu mai este […] al familiei, dar… mai este în viaṭă ṣi sper să fie cât de cât păstrat. Noi, ce-am putut face am încercat să facem, ṣi anume să refacem crama de la Drăgăṣani, fiind un obiect mic ṣi frumos ṣi în putinṭa noastră, să facem tot posibilul să-l salvăm. Am făcut-o ṣi am speranṭa că ṣi generaṭiile următoare, dacă nu sunt sabotate, se poate să facă mai departe acest lucru, fiindcă am ṣapte nepoṭi, aṣa că… cred că din punctul ăsta de vedere ar fi o problemă, dar sper foarte mult ca din punct de vedere istoric… istoria este trecutul. Viitorul nici „politică„ nu pot să-l numesc, ci speranṭă, fiindcă nu ṣtii ce o să vină, însă sper ca tradiṭia în general, tradiṭia ṭăranului sau tradiṭia omului legat de pământ, fiindcă în fond pământul este ceea ce avem cel mai valoros, să ṣtim să-l respectăm ṣi să continuăm partea asta a lucrului. Fiindcă totul se schimbă, se schimbă tradiṭiile dacă nu le păstrezi, se schimbă industriile fiindcă avansează cu timpul, dar pâmântul rămâne acelaṣi ṣi este în fond cea mai mare bogăṭie pe care o avem…”

 

Sursa: Rador.ro