Evident, vorbim despre cumplitul genocid, desfășurat la începutul anilor 30, cunoscut astăzi sub numele de Holodomor. Deși zeci de ani acest asasinat în masă a lipsit din cărțile de istorie din școlile țărilor Pactului de Varșovia, ucrainenii de azi îi păstrează o vie și amară amintire, care s-a transmis pe cale orală, din generație în generație.

Holodomor, cauze și context istoric

Astăzi ne putem, pe bună dreptate, întreba cum a fost posibil ca un genocid de o asemenea magnitudine să se întâmple, nu oriunde, ci în civilizata Europă, ba chiar într-o epocă în care continentul își trăia o a doua Belle Epoque, după grozăviile primului război mondial. Ei bine, pentru a identifica în mod corect cauzele funestului eveniment, trebuie privit contextul istoric în care se găsea spațiul Ucrainei de azi la acea dată.

În mod surprinzător, după încheierea războiului civil rus, și odată cu victoria bolșevică, Ucraina a cunoscut, pentru un deceniu, o perioadă de reviriment. Acesta s-a manifestat pe plan economic, cultural, și social. Astfel, țara s-a bucurat de politică sovietică de korenizare, termen care se traduce din limba rusă în „indigenizare”.

Practic, Stalin dorea promovarea în administrația locală, precum și în funcții înalte din conducerea partidului, a localnicilor. Nu era vorba doar de Ucraina, politica fiind aplicată în toate republicile sovietice.

Așa cum spuneam, acest lucru a dat un imbold economiei, precum și reformelor sociale, desfințandu-se vechile legi țariste injuste. În același timp însă, s-a petrecut un fenomen pe care Stalin inițial nu-l luase în calcul, și anume creșterea conștiinței naționale ucrainene.

Trebuie spus că atunci, ca și acum de altfel, Ucraina producea cantități uriașe de grâne și cereale, în ciuda faptului că până în 1930 fuseseră colectivizate aproape 70% din proprietățile agricole.

U.R.S.S ul avea nevoie de aceste grâne, pentru a-și plăti datoriile externe, contractate în vederea industrializării țării, precum și a reconstrucției de după primul război mondial. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că principala problemă a statului sovietic era să-și hrănească imensa populație.

Poate principala cauză a foametei care a dus la genocidul prin foamete a fost reprezentată de paranoia lui Stalin, care trăia cu impresia că puterile vecine, cum ar fi Polonia, sau chiar îndepărtata Japonie, încurajează naționalismul ucrainean. În momentul în care cantități imense de grâne au fost găsite în hambarele țăranilor ucraineni, aceștia au fost etichetați cu denumirea de culaci, termenul desemnând proprietar de gospodărie înstărită.

De aici, până la a fi acuzați de practici contrarevoluționare, a mai fost doar un pas. Pentru Stalin, Uniunea Sovietică trebuia să fie statul muncitorilor, nu și al țăranilor, în ciuda secerii și a ciocanului, care au apărut pe steagul sovietic în 1922.

Pentru întărirea statului, acesta vedea ca principal impediment identitatea națională a fiecărei republici sovietice. Pe cale de consecință, el a văzut țăranii ucraineni ca pe un stindard al naționalismului din această țară, pe care îl considera ca pe o amenințare a statului.

Astfel, în Ucraina, colectivizarea, precum și deculacizarea a început în 1928. Mijloacele cu care s-a făcut aceasta variau de la convingere, până la deportări în masă, un mare număr de ucraineni fiind mutați pur și simplu în regiunea Caucazului, sau în Siberia.

Foarte puțini țărani au putut fi convinși să-și dea pământul statului, majoritatea văzând acest lucru ca pe reînviere a legilor țariste.

Oricine era catalogat drept culac, în cel mai bun caz era deportat într-unul din numeroasele lagăre care vor forma Gulagul sovietic. Totodată, în jur de 10 milioane de oameni din mediul rural s-au îndreptat spre orașe.

Așadar, avem de-a face cu o țară care a pierdut foarte multă forță de muncă din domeniul rural în primul război mondial și apoi civil. Agricultura a trecut prin procesul de colectivizare, producția scăzând vizibil, și, ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, statul a început să exporte grânele pentru plătirea datoriei externe.

Marea foamete din anii 1932-1933

În vara anului 1932 s-a decis că absolut toate gospodăriile ucrainene trebuie să-și îndeplinească cotele de produse, cote care erau cel puțin nerealiste. Pentru că a-l contrazice pe Stalin, însemna cu certitudine o condamnare la moarte, oficialii partidului au încercat să atingă cotele prin orice mijloace. Asta însemna confiscarea a tot ce însemnau produse în hambarele ucrainene, ajungându-se până acolo încât erau ridicate inclusic alimentele necesare hranei zilnice.

În aceste condiții, au apărut furturi. Acesta a fost pretextul perfect pentru darea unei legi care stipula că oricine fură din avutul statului, era pasibil de 10 ani de muncă silnică, dar, cel mai adesea, pedeapsa era execuția sumară. Au apărut așa-numitele ‚liste negre’.

Practic, fermele care nu-și îndeplineau cotele, nu primeau echipamente industriale, și totodată, le era interzis să facă schimburi. Pur și simplu, în modul acesta, mii de sate erau private de dreptul de a deține hrană.

Cazuri de canibalism

Foametea a fost localizată în Ucraina. Republicile sovietice vecine aveau foarte puțina simpatie pentru ucraineni, ba chiar Stalin a introdus un sistem de pașapoarte, închizând practic granițele Ucrainei.

Mai mult, au fost create și pașapoarte interne, locuitorii neavând voie să-și părăsească regiunea, fiind legați de pământ. În tot acest timp, confiscările au continuat, oamenii fiind încurajați să anunțe autoritățile, în cazul în care aveau cunoștință de un vecin care ascundea hrană, denunțatorul primind, conform regulii, o treime din ceea ce se confisca.

Puținele vite rămase în gospodării au fost sacrificate, locuitorii trecând apoi la vânarea câinilor și a pisicilor. De asemenea, au fost semnalate un mare număr de cazuri de canibalism. Au existat în jur de 2500 de persoane care au fost judecate pentru acte de canibalism, dar martorii vremii au afirmat că practica era una întâlnită la scară largă.

Odată cu toamna anului 1933, guvernul sovietic a început să trimită ajutoare de hrană în regiune. Practic, această era o fracție din chiar ceea ce se confiscase în decursul unui an de zile. Nu se cunoaște o cifra exactă a victimelor Holodomorului. Sursele care tratează perioada variază mult, între 2 și până la 10 milioane. Numărul exact al victimelor probabil nu va fi cunoscut niciodată.

Consecințe ale Holodomorului, și ecouri peste timp

Etimologic vorbind, termenul de Holodomor are la bază două cuvinte din limba ucraineană: golod (foamete) și mor (distrugere, sau pieire în masă). Marea foamete, creată artificial, care a dus la exterminarea a milioane de oameni, a rămas până azi adânc întipărită în memoria ucrainenilor.

Astfel, nu este de mirare că, în vara anului 1941, când Germania a invadat U.R.S.S, locuitorii Ucrainei au întâmpinat inițial trupele atacatorilor ca pe niște eliberatori. Foarte mulți ucraineni s-au oferit voluntari în armata germană pentru a lupta contra rușilor. Motivele acestora țineau, pe de-o parte de sentimentul patriotic, dar foarte mulți erau mânați de dorința de răzbunare.

În fiecare an, a patra sâmbătă din noiembrie este ziua oficială de comemorare a celor care au murit ca rezultat al Holodomorului și represiunilor politice. Astăzi, 24 de țări recunosc Holodomorul ca fiind un genocid.

Discuțiile despre folosirea termenului de ‚genocid’ sunt încă foarte aprinse, mulți pretextând că evenimentele din 1932-1933 nu întrunesc condițiile definiției unui genocid. Un lucru evident este faptul că ucrainenii nu au uitat ceea ce au pățit bunicii lor din partea rușilor, resentimentele fiind extrem de puternice și astăzi.