Astăzi în Caraș-Severin, în viață, mai sunt aproximativ 70 de foști deportați, din care peste 30 la Reșița.

Calvarul etnicilor germani din centrul și estul Europei a fost anunțat de măsurile luate în Uniunea Sovietică, imediat după declanșarea campaniei din est, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 28 august 1941 – ca măsură preventivă și nu punitivă, după cum se preciza – sovieticii au adoptat un decret prin care populația germană din URSS, aproximativ 1,2 milioane de indivizi, a fost strămutată în Siberia și în Kazahstan. Conform decretului, deportații aveau dreptul să ia cu ei bunuri în greutate de maximum 200 kilograme, respectiv 1 tonă de familie. În fiecare tren trebuia rezervat un vagon separat pentru echipa medicală, alcătuită dintr-un medic și două surori. În realitate, aceste prevederi nu s-au respectat. Germanii au avut cel mult două ore la dispoziție pentru a strânge haine și alimente de strictă necesitate. Celor mai mulți li s-a refuzat să ia provizii pentru o lună de zile. Din surghiunul la care i-a obligat statul sovietic, ei s-au întors în mai multe valuri, până în 13 decembrie 1955. Spre finele conflagrației mondiale, s-a desfășurat al doilea val al deportării etnicilor germani originari din Uniunea Sovietică. Victime au fost cei strămutați în vest de autoritățile celui de-al Treilea Reich. Ei au fost repatriați împotriva voinței lor, și au fost folosiți la muncă forțată. În această situație s-au aflat 203.706 germani sovietici, internați în lagăre și colonii speciale în perioada septembrie-decembrie 1945.

Simultan, au fost deportați etnici germani din țările est-europene intrate în sfera de influență a Armatei Roșii, ceea ce contează drept al treilea val de deportări. Încă din 1943, în Uniunea Sovietică se vehicula ideea folosirii germanilor la reconstrucția economică a URSS, ca formă de recompensă pentru distrugerile cauzate prin invazia nazistă. Profesorul Eugen Samuilovici Varga, economist marxist de origine maghiară, șeful unui institut de politici economice moscovit, a lansat printre primii această ipoteză. Cereri asemănătoare s-au formulat și în alte state afectate de războiul declanșat de Adolf Hitler, precum Franța, Belgia și Olanda. Chiar și în Extremul Orient, în China și în Coreea, au existat voci care au cerut folosirea japonezilor la reconstrucția economică.

La 9 octombrie 1943, Maxim Maximovici Litvinov, adjunctul Comisarului Poporului pentru Externe din URSS, în nota intitulată „Relațiile cu Germania și alte țări inamice din Europa”, a amintit posibilitatea despăguburilor de război din partea Germaniei prin folosirea la reparații a populației germane. Propunerea sovietică a fost reluată pe canale diplomatice, prin Ivan Mihailovici Maisky, ambasadorul sovietic în Marea Britanie, în luna octombrie 1944.

Din momentul în care soldații ruși au pătruns în Balcani, au apărut și pârghiile transpunerii în practică a acestei decizii. La 23 august 1944, România a întors armele împotriva statelor Axei, răsturnând de la putere pe Mareșalul Ion Antonescu. Abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944 s-a semnat armistițiul între România și Puterile Aliate, prin care a încetat starea de război între cele două părți. Conform convenției semnate cu acel prilej, prin art. 18, s-a înființat Comisia Aliată de Control (C.A.C.), aflată sub ordinele Înaltului Comandament Sovietic. În perioada următoare, această instituție a avut un rol foarte important în afacerile militare și politice ale statului român.

În toamna anului 1944, după ce trupele Armatei Roșii au pătruns în Transilvania și în Banat, germanii au fost împărțiți în mai multe categorii, în funcție de activitatea politică din trecut. Membrii organizațiilor militare germane (Waffen SS, Organizația „Todt”) au fost trimiși în lagăre de prizonieri, iar cei lipsiți de activitate politică și militară au fost întrebuințați la „munca de folos obștesc”: săparea tranșeelor, dezafectarea unor locații, în transporturi, la munci agricole, pentru repararea și construirea drumurilor, șoselelor și a căilor ferate ș.a. Din cauza grelelor condiții de lucru, mulți dintre ei s-au îmbolnăvit. „Dar ceea ce este mai grav este împrejurarea că familiile acestor concentrați pentru munca în folosul statului au fost expuși celor mai grele privațiuni și chiar mizeriei, fiindcă statul n-a retribuit munca lor”, se precizează într-un memoriu redactat de conducerea comunității germane.

În jur de 13.000 germani din Iugoslavia au fost deportați în Uniunea Sovietică încă din lunile octombrie-noiembrie 1944. România a început deportările abia în ianuarie 1945. În Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944, nu era menționată nici o măsură punitivă față de germani, deși, în epocă au existat zvonuri că deportarea era prevăzută într-o clauză secretă.

În 16 decembrie 1944, Comitetul de Stat pentru Apărare sovietic a emis Ordinul nr. 7.161, prin care urmau să fie deportați bărbații cu vârste cuprinse între 17 și 45 ani, respectiv femeile cu vârste cuprinse între 18 și 30 ani, de origine germană, din mai multe țări est și central europene: România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia.

Cererea sovieticilor referitoare la populația germană aptă de muncă a surprins autoritățile române. Amănunte despre reacția guvernului Nicolae Rădescu deținem din corespondența diplomaților americani acreditați la București. La 4 ianuarie 1945, Burton Berry, trimisul Statelor Unite ale Americii în România, a adresat o telegramă Secretarului de Stat, la Washington. El scria că, în urmă cu o zi, ministrul român al Afacerilor Externe, Constantin Vișoianu, greatly disturbed (profund șocat/ răvășit, n.a.) primise o solicitare din partea generalului rus Vladislav Petrovici Vinogradov, vicepreședintele C.A.C. În mod imperativ, Guvernului român i se cerea întocmirea, până la 15 ianuarie 1945, a listelor cu cetățenii de origine germană, în scopul trimiterii acestora în URSS. Pentru transport, Vinogradov cerea 5.000 de vagoane. În telegrama sa, Berry nota că executivul român protestase împotriva acestei solicitări, care nu era prevăzută în Convenția de Armistițiu. La 4 ianuarie 1945, însuși Nicolae Rădescu, președintele Consiliului de Miniștri, printr-un mesaj personal, a confirmat lui Berry cele întâmplate. Inițial, Guvernul român s-a opus acestei măsuri dure, invocând trei argumente: de natură economică (importanța elementului sas și șvăbesc pentru economia românească), umanitară și legală (nu era prevăzută în Convenția de Armistițiu).

La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control a adoptat Ordinul nr. 031, înaintat guvernului României, prin care se cerea mobilizarea la muncăa populației germane (bărbații între 17 și 45 ani și femeile între 18 și 30 ani). O singură excepție se admitea, pentru mamele care aveau în îngrijire copii de până la un an.

Operațiunile s-au desfășurat conform recomandării Comisiei Aliate de Control. În fiecare reședință de județ, un ofițer sovietic, sprijinit de Poliție și de autoritățile de stat, coordona misiunea colectării persoanelor. Etnicii germani erau predați Legiunii de Jandarmi și conduși la locurile de adunare (școli, cămine culturale, licee) din orașe și comune mari, în apropierea cărora erau amplasate stații de cale ferată. Șefii organelor locale de județ și polițiștii întocmeau tabele nominale pe localități, care erau trimise apoi Subsecretariatului de Stat al Poliției, în câte două exemplare, prin D.G.P. Conform directivelor, fiecare persoană putea lua cu ea maximum 200 kg de bunuri, constând în haine, lenjerie, veselă și alimente pentru 15 zile.

Sub pază strictă, germanii au fost transportați cu camioane și căruțe la garniturile de tren. Au fost urcați în vagoane de transportat animale, în grupuri de până la 30 de persoane. Pe diverse rute, deportații au fost expediați în URSS, după călătorii ce au durat între două și patru săptămâni, funcție de lagărul-destinație. La granița dintre România și URSS, deportații au fost transbordați în alte vagoane, adaptate căilor ferate rusești cu ecartament larg… și istoria continuă.

Iată și câteva din poveștile lor, triste dar adevărate:

„Din 1945 până în 1949 am fost în Siberia, în Celeabinsk, în trei lagăre. A fost foarte greu. Fără haine, fără încălțăminte potrivită, fără mâncare destulă, cred că numai Dumnezeu ne-a ajutat, că restul am străbătut noi cum am putut. Nici mie nu îmi mai vine să cred că s-a putut și am mai trăit atâtea zile după groaznica vreme, că nu se poate numi altfel…”, își amintește Margareta Szivacek din Reșița.

„În Dombas am lucrat la suprafață la dolomită și pe urmă ne-au mutat de-acolo și ne-au dus la Horlovka. Nu se poate uita niciodată asta. Nici nu știm cine ne-a deportat, așa că Dumnezeu să-i ierte.” , spune și Ana Marin tot din Reșița.

„Am 89 de ani. Cu 18 ani, alături de tata, am fost deportați în Uniunea sovietică și ne-au dus în orașul Plast, aproape de Celeabinsk supranumit și orașul de aur pentru că erau 18 mine cu metal prețios. Acolo, toată regiunea era în mizerie, dar cel mai rău era frigul permanent și vântul tăios. Suferințele acestea parcă s-au șters din amintirea mea. Am pierdut și cinci ani din tinerețe…”, își amintește Josef Scharkadi din Germania.

„… eu m-am născut cu 66 de ani în urmă la Sverdlovsk în fosta URSS în Munții Ural. Părinții mei au fost deportați 5 ani, iar eu am avut 9 luni când ne-am întors acasă. Îmi amintesc din ce mi-au povestit părinții că era mizerie multă, mâncare proastă, foarte greu s-a putut crește un copil în acele condiții, iar foarte mulți au murit și nu au mai apucat să ajungă acasă. Mama a avut 18 ani când a luat-o, iar unchiul meu – fratele mamei, 16″, povestește Elfriede Chwoika.

„A fost destul de greu. Îmi amintesc cum am dat ajutorul unei colege de la Doman, Iohanna Goldschmidt. A avut ciorapii legați cu sfoară și cum nu i-a dezlegat, i-a intrat în carne. Și toată noaptea a plâns „au picioarele mele, au picioarele mele” și dimineața când m-am trezit am spus: „Iohana, de ce plângi tu toată noaptea?” Și când m-am uitat, deasupra de genunchi, sfoara era toată încarnată. Și împreună cu altă colegă de cameră, Roza Tremmel, am încălzit o găleată cu apă și am i-am așezat picioarele în ea…”. „Rana sufletească e închisă deja”, spune Emilia Kiss din Reșița, „însă tot corpul e distrus”.      

Aceste persoane au rămas cu răni adânci în suflet. Mai sunt puțini, timpul îi macină pe toți, pe rând. Dar vor rămâne mereu oamenii de poveste din sufletul celor care le-au ascultat istoria.

Vă reamintim că, din totalul celor aproximativ 75.000 de deportați din România, strămutați forțat în teritoriile actuale ale Rusiei și Ucrainei, 80% au fost din Banat.

În urmă cu 70 de ani, 10.000 de etnici germani din Banat, femei și bărbați, apți de muncă, cu vârste cuprinse între 16 și 45 de ani, au fost deportați pentru reconstrucție în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

Din cei aproximativ 270.000 de deportați din Bulgaria, Polonia și Ungaria, 75.000 de au fost din România. Se estimează că un număr de 10.000 de etnici germani europeni și-au pierdut viața în fosta URSS între anii 1945-1950. Potrivit statisticilor, din țara noastră, au fost deportați în ianuarie 1945 80% de germani din Banat și restul de 20 % din Vechiul Regat, Țara Crișurilor și Bucovina. Actualmente în municipiul Reșița, dintre foștii deportați, în viață mai sunt 30, iar pe raza întregului Banat de Munte trăiesc aproximativ 68 de persoane.

Victimele deportării sunt comemorate și prin rugăciuni ecumenice în mai multe biserici romano-catolice din: Anina, Bocșa, Dognecea, Oțelu Roșu, Sadova Veche și Steierdorf.

Monumentul deportaților din Parcul „Cărășana” din municipiul Reșița este unic în România, a fost sfințit la 14 octombrie 1995, anul acesta fiind marcați 22 de ani de la edificarea acestuia.

Surse: „Lungul drum spre nicăieri. Germanii din România deportați în URSS – mărturii” – Editura Cetatea de Scaun. Autori: Ilarion Țiu , Lavinia Betea , Cristina Diac , Florin Răzvan Mihai. Arhiva Radio Reșița.

Surse foto: adevarul.ro, cultural.bzi.ro, radioresita.ro, cetetaeadescaun.ro, istoriecontemporana.wordpress.ro, moldova-suverana.md, info-cs.ro, mesagerulneamt.ro, elidor.info

(Hardy Cvoica)(Patrick Tomici)

Sursa: radioresita.ro