Încă din timpul postului, pe care unii îl țineau cu sfințenie, iar alții mai puțin, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curățenia generală a casei (fapt consemnat și de călătorii străini veniți la noi, exemplu fiind Paul Morand), pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor și prepararea mesei de sărbătoare^[1].

Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureșteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice și câte și mai câte alte bunătăți. În general, însă, oamenii își preparau mâncărurile tradiționale în casă. Gospodinele înfășurau sarmalele, umpleau caltaboșii, tocau și condimentau cârnații și nu uitau nici de „fiertul șuncilor și al limbilor afumate”[2]. Dulciurile erau și ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar și cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele și sarailiile care urmau să împodobească masa de sărbătoare erau scoase aburinde și răspândind o aromă amețitoare din cuptoarele încinse.

Foto:Cu Irodul pe străzile Capitalei, anii ’30

Copii aveau și ei preocupările lor, hotărând unirea în cete și învățând cu multe zile înainte colindele tradiționale pentru a le spune apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopțile Crăciunului, nu avea să fie uitată de cei mici, dar și de tineri, după cum nu era uitată nici pregătirea straielor specifice Vicleimului mahalalei unde trăiau. Hârtia colorată și lipiciul din făină se găseau din belșug în perioada Crăciunului, tocmai pentru astfel de îndeletniciri.

Intelectualii români au reclamat intruziunea bradului împodobit în sărbătoare

Un element nou, adus de oraș în marea sărbătoare, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus, mai simplu, pomul de Crăciun.

Bradul împodobit a fost un împrumut din sfera apuseană. El a aparținut lumii germane păgâne, pătrunzând treptat și în tradițiile popoarelor creștine. A fost preluat, cu timpul, de întreaga Europă, ajungând inevitabil și la noi.

Foto:Cântece de Stea, în seara de Crăciun

Pentru români, încă din vechime, bradul constituia un element deosebit de important la nunți și înmormântări, așa încât n-a fost prea greu ca un astfel de obicei străin să se muleze pe o credință de-a noastră existentă. Numai că la noi brad împodobit nu se făcea decât la înmormântări. Adus aici prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întâlnește la București, mai întâi în casele „nemților”, apoi în acele ale orășenilor avuți pentru care inovația părea mai tentantă decât tradiția. Semnale de alarmă ale intruziunii acestui obicei străin nouă au fost trase de intelectualii vremii, exempu elocvent fiind Petre Ispirescu, dar fără prea mare succes, deoarece ideea împodobirii bradului cucerea tot mai mult.

Un factor important în promovarea acestui element alogen se pare că l-au avut, curios lucru, chiar școlile noastre, care l-au propagat „cu toată pompa oficială”, pomul de Crăciun „devenind chiar punctul principal al întregii sărbători a datinilor de Crăciun”[3]. Treptat, pomul de Crăciun a fost integrat firesc în sărbătoarea Crăciunului, extinzându-se de la casele mai avute la întreg orașul;și nu numai în locuințe, dar și în feluritele instituții bucureștene. Cumpărarea bradului rămânea și ea un eveniment în viața familiilor bucureștene, la fel ca împodobirea lui cu „panglicile cele mai sclipitoare, cleștii și lumânările colorate, jucărioarele cele mai hazlii și pachete cu tot felul de cofeturi (dulciuri)”[4].

Colinde la Palatul Regal

Un vechi obicei păstrat până astăzi îl reprezintă colindul. Dacă ulițele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopții și până în zori începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraș colindătorii își începeau colindul de seara și îl continuau până în miez de noapte[5].

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureștenilor în sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbați:corul Mitropoliei, cel de la „Domnița Bălașa”, precum și corul operei Teatrului Național. Cântecele acestora de colind începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se așezau în fața scării palatului și începeau colindele cu emoție și talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales:Majestățile lor, împreună cu principii moștenitori și copii lor.

Foto:Viitorul rege Mihai I, îmbrăcat în cioban, și colegii de liceu, în decembrie 1936

După ce terminau de colindat, ușile erau larg deschise și oaspeții erau poftiți în „sala de așteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde îi aștepta o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belșug la fel ca și prăjiturele de toate soiurile[6]. Colindătorii se alegeau și cu sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate și voie bună de Sărbători”. De la palat, corurile plecau spre reședința mitropolitului pentru a-l colinda și pe acesta. O oră mai târziu, Bucureștiul era împânzit de glasuri cristaline de copii care, împărțiți în cete de câte trei, patru ori cinci țânci, cântau cu bucurie „Bună dimineața la Moș Ajun!”.

„Suntem trei, mititei, ca bobul de mei“

Copii din mahalalele bucureștene, văzuți de autorii vremii, cu „piciorușele îngreunate de cizmulițe sau de șoșoni, cu paltonașele aproape până la glezne, înfofoliți cu șaluri de lână până peste nasuri, cu căciuli țuguiate de oaie înfundate pe ceafă și pe sprâncene, cu desagile de covrigi pe umăr și cu mânuțele înmănușate în lână și înfundate în buzunare, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh…” nu se deosebeau cu nimic de cei de la sate[7].

Bună dimineața

La Moș Ajun

Ne dați

Ori nu ne dați?

Așa strigau micii colindători, așteptând zgribuliți să fie primiți de către gazde. Gospodarii îi întâmpinau cu drag și-i întrebau:

Câți sunteți?

Iar copiii, șireți, răspundeau:

Suntem trei,

Mititei

Ca bobul de mei!

Treptat, farmecul colindelor ce întâmpinau Nașterea lui Hristos învăluia cu evlavie întregul oraș. Veche și frumoasă datină răspândind fericire și smerenie, colindul rostit de copii și de tineri prindea viață și înduioșa sufletele creștinilor. Voci curate răsunau în noapte, aducând în toate casele vestea cea minunată a nașterii pruncului sfânt. Și Iisus se naște în fiecare an, iarăși și iarăși, pentru fiecare, în inimile și în casele tuturor.

Ia sculați boieri sculați, florile dalbe,

Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel și-nfășățel,

Curge mirul de pe el

Fașă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă.

Și:

O, ce veste minunată

În Betleem ni s-arată!

Astăzi s-a născut

Ce-l făr-de-nceput

Cum au spus proorocii.

Că la Betleem, Maria

Săvârșind călătoria,

Într-un mic sălaș,

Lângă-acel oraș,

A născut pe Mesia.

Pre Fiul în al său nume

Iată l-a trimis în lume

Să se nască și să crească

 Să ne mântuiască.

La fel ca la țară, și la București gazdele primeau colindătorii cu covrigi, mere și nuci poleite. Pe drum copiii primeau și bani de la trecători, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scorțișoară sau pe o ceașcă de salep, după care își continuau colindatul.

Corul bisericilor din București, în seara de Crăciun

Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri ceva mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu „icoana”, cântând troparul și condacul Nașterii Domnului. Paul de Alep, însoțitorul patriarhului Macarie în Țara Românească și Moldova în anii1650-1660, spunea că „se obișnuiește ca în seara spre nașterea lui Hristos, toți preoții din diferite târguri, însoțiți de Germani, de citeți și de coriști, să se adune în bande, purtând icoane și să umble toată noaptea dinspre nașterea Domnului și în noaptea următoare”[8]. Alte surse povestesc despre obiceiul de a merge a doua zi cu icoana. Un copil purta în brațe icoana acoperită cu o maramă, iar în urma lui mergea dascălul. Împreună intrau din casă în casă[9].

Foto:Covrigii, indispensabili în sărbătorile de acum și de altădată

Odinioară, întregul București era învăluit, în seara Crăciunului, în sunetele profunde și atât de diferite ale clopotelor multelor biserici existente în oraș. Efectul era copleșitor:unele clopote sunau falnic și maiestuos, pe când altele, tainic, stins, ori vesel și zglobiu. Astfel, se auzeau „glasul tânguitor al clopotului de la Sfântul Gheorghe, sunetul jalnic și mândru al Antimului, bătaia rară și falnică a Sfântului Spiridon cel Nou, îngânându-se cu Sărindarul și cu sunetul clopotului de la Curtea Veche”, după cum amintește Ion Ghica în scrierile sale.

În ziua Crăciunului, din nicio casă din București, oricât de săracă ar fi fost, nu lipsea de la masă friptura de porc, sarmalele, vinul roșu, ori de ce culoare preferau stăpânii, și cozonacii rumeni și gustoși. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morților din familie. Pomana era dată rudelor și vecinilor, dar și celor nevoiași.

Vicleimul, obicei adus de sașii din Ardeal

După slujba bisericească, fiecare își petrecea diferit ziua de Crăciun. Copiii ieșeau la săniuș ori să se dea pe gheață, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau și ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii[10]. Ziua trecea repede și seara copiii se duceau cu Steaua. Treptat, ulițele orașului prindeau a răsuna de cântece de Stea.

În paralel cu Steaua, se mai umbla și cu Vicleimul sau Irozii. În frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi:Balthazar, Gaspar și Melchior. Veneau apoi Îngerul, Călugărul, Ciobanul și ostașii. Era un obicei adus probabil tot de către sașii din Ardeal, la fel ca și bradul de Crăciun. Primele forme, încă rudimentare, în care versurile colindelor de Stea se împletesc cu Vicleimul, sunt menționate din secolul al XVIII-lea[11].

Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, deoarece cântau colinde vechi și frumoase și apoi erau și strălucitor îmbrăcați. Cu timpul, obiceiul decade, căci locul tinerilor de altădată e luat de tot soiul de haimanale, care urmăreau doar câștigul și să se încaiere între ei;iar scandalurile nu mai conteneau. În anul 1896, ocârmuirea Capitalei interzicea oficial Vicleimul, fără niciun rezultat însă, căci acesta a continuat să se practice încă mult timp după aceea.