Trei republici (Franța, Germania Federală și Italia), două regate (Belgia și Olanda) și un ducat (Luxemburg) continuau cooperarea demarată la începutul anilor 1950 prin punerea în comun a resurselor de cărbune și de oțel sub formula CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) și se întâlneau la Roma – capitala Europei Antice și teatru al civilizației europene – pentru a lăsa în urmă cicatricile războiului și a aduce pacea între popoarele europene, scrie caleaeuropeana.ro.

Cunoscute drept certificatele de naștere ale Uniunii Europene, Tratatele de la Roma din 1957 reprezintă un pasaj fundamental în istoria integrării europene, cu urmări deosebite, dar și cu momente antecesoare. Deși istoria integrării europene nu începe cu aceste tratate, ci cu Declarația Schuman de la 9 mai 1950 – devenită ziua Europei – , ideea de Europa comună, cu diferite propuneri de integrare își trage seva din perioada Europei medievale și moderne, când scriitorul francez Pierre Dubois (1255-1321) propaga viziunea unei păci permanente în Europa, regele Boemiei, George de Podiebrad (1458-1471) propunea crearea unor instituții europene sau ducele de Sully și ministru de stat al Franței, Maximilien de Béthune (1589-1611) dorea făurirea unui consiliu creștin al Europei format din 15 state.

Mult mai aproape de declarația Schuman și Tratatele de la Roma, în perioada interbelică și la 10 ani distanță de începutul celui de-al Doilea Război Mondial, șeful diplomației franceze, Aristide Briand lansa, în 1929, la Adunarea Ligii Națiunilor memorandumul privind organizarea unei Uniuni a Europei federale, integrată atât politic, cât și economic. O idee care nici astăzi nu este o realitate, dar care a precedat integrarea europeană demarată două decenii mai târziu și care în prezent atinge peste șase decenii de pace continentală, rod prețios al acestui proces.

25 martie 1957 – Cele șase țări fondatoare ale CECO (1950-1951) semnează la Roma Tratatele privind înființarea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice. Prima comunitate urma să devină pilon al Uniunii Europene de astăzi.

1963 – Un prim val al integrării europene este blocat: Președintele Franței, Charles de Gaulle a decis să își exprime dreptul de veto pentru aderarea Marii Britanii la Comunitățile Europene. Veto-ul împotriva Marii Britanii a determinat și blocarea accesului la Comunități și a Norvegiei, Danemarcei și Irlandei. Același lucru s-a întâmplat și în 1967.

1963 – Un amănunt interesant: Comunitatea Economică European și Turcia semnau un acord de asociere (Acordul de la Ankara) care să permită integrarea ulterioară a Turciei. În 2017, relațiile dintre Uniunea Europeană și Turcia, încă stat terț, se află la cel mai scăzut nivel din istorie.

1967 – Tratatul de Fuziune: Fiincă la nivelul CECO, CEE și EURATOM funcționau instituții executive similare, cele trei organizații au semnat în 1965 Tratatul de la Bruxelles (intrat în vigoare în 1967) care înființa o unică structură instituțională: o singură Comisie, un singur Consiliul de Miniștri, o unică Adunare Parlamentară și o singură Curta de Justiție. De atunci, în limbajul integrării europene, cele trei entități au devenit Comunitățile Europene. Tratatul de Fuziune a fost abrogat prin Tratatul de la Amsterdam din 1997.

1973 – Are loc prima extindere europeană: Marea Britanie, Danemarca și Irlanda, devin după alte două încercări, primele state care aderă la Comunitățile Europene.

1974 – Prima reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern: Devenită instituție UE în 2009, Consiliul European se reunește informal, la nivel de lideri de stat, din acel an. La 9-10 decembrie 1974, la Paris, la acea reuniune au participat șefii de guvern din cele 9 țări membre, miniștrii de Externe și președintele Comisiei. Gazda a fost președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing.

1979 – Primele alegeri europene: Parlamentul European, cu această denumire încă din 1962, își formează componența pe baza unor alegeri directe, transformându-se într-o instituție sui generis a integrării europene și deosebindu-se astfel de o simplă adunare parlamentară din cadrul altor organizații, precum Consiliul Europei.

1981 – Procesul integrării continuă: Grecia devine al 10-lea stat membru al Comunităților Europene.

1985 – Steagul actual al UE – 12 stele pe fundal albastru – devine drapelul oficial al Comunităților.

1985 – Țările membre semnează, în localitatea luxemburgheză Schengen, acordul de liberă circulație cu același nume. Aplicat din 1995, acordul Schengen a devenit simbol al integrării europene.

1986 – Dublu moment semnificativ pentru integrarea europeană: Spania și Portugalia se alătură Comunităților, țările membre semnează Actul Unic European.

1987 – Actul Unic European, prima revizuire majoră a Tratatelor de la Roma, intră în vigoare. Statele membre fac un pași majori în direcția integrării: fixează obiectivul înființării pieței unice și codifică cooperarea politică europeană, un demers premergător al Politicii Externe și de Securitate Comună.

1989/1990 – Sistemul comunist din Europa Centrală și de Est cade sub efectul de domino al revoluțiilor din răsăritul continentului, aducând Războiul Rece mai aproape de epilog și permițând, la 3 octombrie 1990, reunificarea Germaniei. Cortina de Fier devenea istorie, iar integrarea europeană își urma cursul.

1992/1993 – Uniunea Europeană ia naștere sub această denumire. Cele 12 state ale Comunităților, în baza a trei piloni – Comunitățile, cooperare în materie de politică externă și de securitate comună, cooperare în materie de justiție și afaceri interne – semnează Tratatul de la Maastricht ce înființează Uniunea Europeană. Tratatul prevedea crearea monei unice – euro, înființarea Uniunii economice și monetare și menționa, pentru întâia oară, sintagma de cetățenie europeană. Totodată, piața unică europeană – bazată cele patru libertăți de circulație (bunuri, capitaluri, persoane și servicii) – a devenit garant al bunăstării europene.

1993 – Anticiparea extinderii europene: Pe fondul căderii comunismului și a dorinței manifestate de țările central și est-europene de a se alătura proiectului european, Uniunea Europeană lansează criteriile de la Copenhaga – regulile care stabilesc eligibilitatea unui stat pentru a adera la UE: instituții democratice, respectarea drepturilor omului și a statului de drept, o economie de piață funcțională și respect și protecție pentru minoritățile etnice.

1995 – Prima extinderii a noii Uniuni Europene: Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale UE.

1997/1999 – Statele membre semnează Tratatul de la Amsterdam, acordând puteri sporite Parlamentului European și decizând înființarea poziției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă și de Securitate Comună, printre altele.

2000 – Instituțiile UE și țările membre creează Carta Drepturilor Fundamentale, document ce a dobândit efecte juridice prin Tratatul de la Lisabona din 2009.

2001/2003 – Tratatul de la Nisa: Moment premergător al valurilor de extindere către est, Tratatul de la Nisa s-a adresat structurii instuționale europene și procedurii de vot cu majoritate calificată în Consiliul de Miniștri, în care ponderea votului unui stat este determinată de dimensiunea populației.

2002 – Euro devine moneda oficială a Uniunii Europene, fiind utilizată încă de la început de 12 state. În prezent 19 (din 28) de state dețin moneda unică europeană.

2004 – Cel mai mare val de extindere europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria (10 state) devin membre ale UE.

2005 – Primul eșec al integrării europene: Franța și Olanda resping ratificarea Tratatului privind crearea unei Constituții Europene (Tratatul Constituțional).

2007 – Bulgaria și România se alătură Uniunii Europene: În 2017, cele șase decenii de la apariția Comunităților Europene, coincid cu aniversarea a 10 ani de apartenență a României la UE.

2009 – Tratatul de la Lisabona: construit pe sechelele eșecului Tratatului Constituțional, Tratatul de la Lisabona acordă UE personalitate juridică, transformă Consiliul European în instituție a Uniunii Europene și decide înființarea, printre altele, a Serviciului European de Acțiune Externă, corp executiv aflat la dispoziția Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică Externă. Totodată, articolul 42 al Tratatului instituie clauza de apărare reciprocă, o prevedere care să înlocuiască eforturile din cadrul Uniunii Europei Occidentale, organizație desființată în 2011. Tratatul prevede, între altele, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. 

2013 – Croația devine al 28-lea stat membru al UE.

2016 – O premieră negativă pentru istoria integrării europene: cel mai capricios membru al Uniunii Europene, cu două tentative eșuate de a adera la Comunități în anii 1960 – Marea Britanie – optează, prin referendum, să părăsească UE. Brexit-ul demarează un proces de reflecție fără precedent, cuplându-se cu efectele crizelor datoriilor suverane, a migrației și a amenințărilor de securitate generate de atacurile teroriste și antagonismul Rusiei. 

25 martie 2017 – O zi care se apropie și în care liderii țărilor membre ale UE și liderii instituțiilor europene se vor reuni pentru a decide asupra viitorului comun în locul unde totul a început: la Roma. Având pe masa discuțiilor cinci scenarii ale viitorului integrării europene – Carta Albă prezentată de președintele Comisiei Europene – , cu o aplecare mai aprigă pe scenariul Europei cu mai multe viteze și privind (sperăm) spre cronologia păcii europene liderii UE vor semna o Declarație privind viitorul Uniunii Europene și menită să celebreze 60 ani de la semnarea Tratatelor de la Roma.

La mulți ani, Europei Unite!