Despre Feleacu se știe cu certitudine că a fost întemeiat la 1366, din ordinul regelui Ludovic I.

În acele timpuri, cetatea Clujului avea nevoie de aparatori ai drumului care o lega de Turda.
Primii felecani s-au așezat în pădurile care creșteau pe atunci pe deal și, drept mulțumită pentru serviciul credincios în slujba orașului, au fost mereu scutiți de biruri.

Tradiția orală o include în poveste si pe împărăteasa Maria Tereza, ne-a spus un felecan get beget, badea Alexandru Hoda.

Povestea spune că pădurea deasă era ascunzișul perfect pentru o bandă de hoți, care au avut curajul s-o atace pe însăși împărăteasa venită în vizită în Transilvania.

Cu multă vreme înainte de Maria Tereza însă, în Feleacu oamenii trăiau în bună înțelegere cu zmeii și balaurii, pentru că de la un balaur se trage și numele satului.

Felec era un balaur blând, care își făcuse sălaș nu departe de sat.
Într-o seară, la gura peșterii sale s-a auzit un clinchet de clopoțel: o căprioară venise să-i dea de știre că oamenii i-au pus gând rău și vor să-i fure bogățiile.
Averea lui Felec erau Ouăle de Balaur sau Ouăle de Feleac.

Mai precis, trovanții de astăzi care împodobesc curțile tuturor felecanilor și pe care îi găsim din belșug pe Valea Căpriorii, un pic mai jos de Feleac, înspre Turda.

Comoara de netăgăduit a Feleacului rămâne însă bisericuța albă de pe deal, construită în stil gotic, la 1488.
Purtând Hramul Cuvioasei Paraschiva, micul lăcaș este ctitoria lui Ștefan cel Mare.
Lângă biserică, în curtea noii mănăstiri se ascunde și o casuță veche, reconstruită prin grija călugărilor, după un model de la 1870. O puteți vizita dacă faceti popas în Feleac.

Admirați-i tinda, târnațul dar și comorile din interior, adunate tot de preoți de pe la oamenii din sat. 

Mănăstirea din Feleac are porțile mereu deschise pentru călători, iar dacă ajungeți acolo stați de vorbă și cu sătenii mai în vârstă.


O să fiți cuceriți de limba frumoasă și ușor arhaică pe care o vorbesc.