„Cartea foametei este la a treia ediție, pentru că am revenit mult la ea. Prima ediție a apărut la Universitas, în 1991, împreună cu soțul meu Valeriu Turea am lucrat la ea. Mai apoi a apărut ediția a doua, la editura Curtea Veche, la București. Și acum la Cartier urmează să apară ediția a treia. Este o carte despre un fenomen care foarte multă vreme a fost trecut sub tăcere. Înfometarea populației în 1946-47 și chiar 1948. Despre înfometare, până în anii 90 nu se putea vorbi nici un cuvânt, era o temă tabu în perioada sovietică și de fapt mulți ani am lucrat fără să am speranțe că voi publica ce adunam”.

Cartea foametei este un studiu, compus din trei părți distincte, menționează Larisa Turea. Prima parte o formează prefața scrisă de scriitorul Ion Druță, care constituie un mesaj filosofic despre ceea ce s-a întâmplat în acei ani cumpliți și despre schimbările de mentalitate care s-au produs în Republica Moldova. Partea a doua o constituie monologurile supraviețuitorilor acestui flagel. Și un compartiment important al cărții îl constituie cel al documentelor de arhivă, în care este expus un alt unghi de vedere, cel al autorităților, urmat de un studiu sociologic, în care autoarea își exprimă propria viziune  asupra problemei:

„Practic în fiecare sat au murit mai mult de jumătate din populație, cu mult mai mult decât la război. Sunt foarte multe mărturii la acest subiect, în special în această ediție. În Găgăuzia, spre exemplu, nici până astăzi nu s-a ajuns la numărul de populație existent până atunci. În zona de sud a fost și mai cumplit. Autoritățile nu avea niciun interes să denunțe situația, această calamitate, pentru că atunci s-ar fi întrebat oamenii cine a fost de vină...”, spune scriitoarea Larisa Turea.

Autoarea spune că, deși s-a trâmbițat mult despre ajutorul acordat după vizita lui Alexei Kosîghin unul din demnitarii statului sovietic, acel ajutor a venit foarte târziu și a fost cu mult mai mic decât necesitățile populației înfometate și decât cantitatea de cereale adunată de la locuitorii Basarabiei.

Tema a fost mult timp ocultată, dar în ultimul timp oamenii au început să se intereseze de acest subiect. În unele sate au început să apară memoriale. Unul din ele este înălțat de Vera Stratulat din Voroteț, raionul Orhei, care din propriile resurse construit un monument în memoria victimelor foametei. Dar este regretabil că tot mai puțin martori oculari rămân în viață, spune Larisa Turea:

„Prin sate mulți oameni deja se apropie de această temă – locuitorii, profesorii de istorie încep să vorbească mai mult elevilor despre această pagină tragică. Dar, din păcate, supraviețuitorii dispar. Iată că și în această ediție, a treia, foarte mulți din cei care ne-au povestit despre foamete în primele două cărți, deja nu mai sunt în viață. Dacă arhivele mai rămân, oamenii dispar. Și peste câțiva ani, se va ști doar din spusele altora”, afirmă autoarea.

Cu toate acestea, scriitoarea și criticul de artă, Larisa Turea, este optimistă în privința viitorului. Ea consideră că noile generații se vor apleca mult mai mult asupra paginilor dureroase ale trecutului Basarabiei și le vor valorifica în noi opere de artă – cărți, filme, piese de teatru. Această conștientizare este necesară pentru schimbarea mentalității și recâștigarea libertății interioare, consideră autoarea:

„Vine o nouă generație... Moise și-a purtat poporul 40 de ani prin pustiu, pentru că schimbările de mentalitate sunt foarte dure și ne țin, oarecum, imobili în istorie. Popoarele care n-au trecut prin foamete, sunt mult mai libere, au o conștiința de sine mai puternică... Am lăsat să povestească martorii, fiecare propria singurătate, propria tragedie, propriile emoții și suferințe anume pentru a pregăti un material pentru mai târziu, pentru viitoarele cărți, filme, scenarii de spectacole”.

Interviul integral cu autoarea Cărții foametei îl puteți audia în fișierul alăturat articolului.