Anterior, în același an, Gheorghe Bibescu fusese într-o călătorie la Istanbul, de unde adusese în țară patru tunuri de calibru 80 mm, dăruite de către sultan, pentru ca "să slujească întru paza bunei rânduieli și liniștei obștești", notează Ministerul Apărării de la București.

După legiferarea acestei arme, în perioada 1843-1850, au fost organizate primele baterii de artilerie în Țara Românească și în Moldova și au fost înființate turnătorii proprii în Munții Apuseni, se arată în volumul ''Calendarului Tradițiilor Militare'' (2010). Între anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Țara Românească și din Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc.

În 1857, au fost achiziționate din Austria tunuri, obuziere, chesoane și cai cu harnașamentul necesar, care au reprezentat materialul necesar pentru constituirea unei baterii de artilerie călăreață, singura existentă în Principatele Române până în anii Unirii. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească, una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească au format primul divizion de artilerie al Armatei Române, la comanda căruia s-a aflat colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se, astfel, primul Regiment de artilerie al Armatei Române moderne.

O serie de momente importante au marcat, în anii următori, dezvoltarea acestei arme complexe, atât sub aspectul organizării, cât și al dotării, reglementării și instrucției. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de ''Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei'', care, la 23 noiembrie 1861, a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. În septembrie 1860, a fost publicat, în ''Monitorul Oastei'', primul regulament de trageri pentru artileria română, intitulat ''Teoria dării'' și întocmit de maiorul George Manu. În decembrie 1860, a fost publicată ''Legea organizării puterii armate'', care prevedea constituirea, în cadrul Armatei Române, a Corpului de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și a muniției. În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, sub conducerea colonelului George Manu.

În ceea ce privește organizarea și înzestrarea unităților de artilerie, acestea au fost divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, Armata Română dispunea de 294 baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.

După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite, așa încât, în 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc, având caracteristici superioare. În 1961, au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații, iar între 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou, au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor, au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.

Direcțiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt și mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 și, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030, se arată în volumul menționat anterior. 

Sursa: Agerpres