DOCUMENTAR | Și oamenii mari sunt oameni: Harap Alb împlinește 140 de ani
-
19 August 2017 23:37
Basmul ”Povestea lui Harap-Alb” a fost scris de Ion Creangă și a fost publicat pentru prima oară la 1 august 1877 în revista ”Convorbiri literare” și a fost reprodus de Mihai Eminescu în ziarul ”Timpul” în același an. După aproape zece ani, prin prisma valorii literare deosebite, va fi tradus în germană în ”Rumanische Revue”. După o statistică din 1964, basmul lui Ion Creangă fusese tradus în 26 de limbi străine. Povestea lui Harap-Alb este considerată o sinteză a întregului basm românesc. Ieșiți din spațiul închis al ținuturilor Moldovei, eroii din Harap-Alb par desprinși dintr-o adevărată epopee.
Când a scris celebrul basm, Creangă, reușind să strângă ceva bani, își cumpărase bojdeuca din Iași. Acolo dormea vara în tinda din spate, unde avea și o știoalnă(baltă) în miniatură în chip de hârdău(vas) cu apă. În acel loc se răcorea de arșiță scărpinându-și pielea cu o lopățică crestată. Mânca chircit în pat, fără femeie, bucatele făcute de Tinca, înconjurat de o turmă de pisici: Fița, Sița, Florica, Țica, Suru, Ghiță, Vasilică, Todirică, Bălănica, Mițulica, Tărcata plus un cotoi numit Titu, în onoarea marelui junimist Maiorescu.
Prin casă purta un cămeșoi de pânză ca trupul să poată răsufla, iar afară, în târg haine de șeiac(postav aspru din lână de culoare închisă) mănăstiresc. Îmbuibarea sa era proverbială. Nu-și pierdea vremea cu ”zămoreală” ca ”firlfușii de pe la târguri, crescuți în bumbac” ci înghițea hâlpav ca un Flămânzilă o mămligă întreagă, un crap întreg, bând o carafă de vin și o cofiță de apă și sculându-se ușurel de la masă ca sa nu-și strice stomacul.
Maiorescu îl readuce pe Creangă în învățământ pe 27 mai 1874 la școala primară nr 2. din Păcurari (Iași). Acolo va prinde și mai mare drag de copii, prichideii fiind poate și motivul pentru care a ales să aștearnă pe hârtie celebrul basm. Unii dintre copii, nume mari de mai târziu, cum e Jean Bart sau Emil Racoviță, ne-au lăsat amintirea unui dascăl cu un farmec deosebit.
„Intra în clasă zâmbitor, îi învăluia pe copii cu o privire blândă, potolind bătăile inimii unora înfricoșați de necunoscut. Lua scaunul de la catedră – de fapt o măsuță modestă așezată în fața băncilor, la o oarecare distanță – îl trăgea lângă bănci și în primele zile conversa cu elevii despre mediul familial, despre cel înconjurător, căutând să le dezvolte spiritul de observație și să le dezlege limba, spre a-și dezvălui inteligența, firea lor. Făcea din orele de lectură un fel de înscenări teatrale.
De pildă, la citirea Plugușorului el era urătorul, iar elevii strigau: „hăi, hăi”, când el zicea: „mânați flăcăi”. Totul se făcea într-o ordine și cu o seriozitate desăvârșită. Era iubit de elevi, dar și temut în cazul unor abateri pentru disciplină și atenție.
Paralel cu activitatea pedagogică, fiind acceptat în rândurile junimiștilor, începe să se afirme drept un reprezentant al vieții arhaice moldovenești.
Primit la început cu neîncredere, fostul diacon capătă o trecere mare prin anecdotele sale corozive ”măsăcricioase”, spuse ca pe ulița mare. Așa cum Caragiale va deveni un histrion(actor de comedie la greci și la romani) prin „miticsmele” sale, Creangă va face figură nastratinească prin „țărăniile” lui (cum însuși le numea). Ajunge o figură populară pe la întruniri. Pe un orator care nu poate să mai termine în întrerupe ”Știi cum faci dumneata? Întocmai ca ciobotarul care coase, coase mereu, fără să facă nod la ață”.
Întrebat la un congres dacă e pentru sau contra zice că e prentru contra. Pare foarte mirat că scrierile lui plac. ”Cum să fie bine, un prost, un ghiorlan ca mine să poată să scrie”. Ba chiar se arată spăsit: ”Da bine, mult mai am să năucesc lumea cu țărăniile mele? Așa a fost și cu ”Povestea lui Harap-Alb”. A surprins pe toți cu stilul său original adresat atât copiilor pe care îi iubea atât de mult, cât și celor mai culți dintre junimiști, aflam de pe patforma istorie-pe-scurt.ro.
