Pe data  de 6 februarie, s-au împlinit 1890 de ani de la prima atestare documentară a Roșiei Montane, satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba. Este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa, Alburnus Maior, fiind un centru minier antic de extracție a aurului din Dacia romană, localizat pe teritoriul actualei localități Roșia Montană. Localitatea adăpostește cel mai mare zăcământ de aur din Europa, estimat, conform specialiștilor, la 10,6 milioane uncii de aur.

Alburnus Maior a fost atestată documentar în anul 131 d.Hr. pe o tăbliță cerată romană purtând acest nume și data de 6 februarie 131, aceasta fiind descoperită în una din galeriile subterane din perioada romană de exploatare a aurului.

Roșia Montană este situată în centrul Munților Apuseni, la poalele Munților Metaliferi, la 80 km de orașul Alba Iulia, 15 km de Câmpeni și 11 km de Abrud.

Localitatea este întinsă pe versanții văii Roșiei, nume căpătat datorită culorii roșiatice a apei din cauza conținutului ridicat în oxizi de fier.

Este situată la o altitudine de aproximativ 800 m, aici întânindu-se culmile domoale ale dealurilor premontane cu masivele muntoase înalte pe care se mai pot vedea urme ale exploatării îndelungate.

Munții sunt acoperiți de păduri, pășuni sau fânețe, dând aspectul specific Munților Apuseni, una din caracteristicile unice ale peisajului fiind prezența nenumăratelor lacuri artificiale numite „tăuri”. Acestea au fost create inițial pentru a folosi activității miniere, iar astăzi sunt folosite în scopuri de agrement. La Roșia Montană există nu mai puțin de 105 tăuri, lacuri sau stăvilare, precum Țarina, Tăul cel Mare, Anghel, Brazi, Corna etc., toate create ca rezultat al activității miniere.

De asemenea, în apropierea Roșiei Montane, se află două formațiuni geologice unice declarate monumente ale naturii, Piatra Corbului – situată pe Dealul Cârnic la o altitudine de aproximativ 950 m – și Piatra Despicată – situată între Dealul Cârnic și Dealul Cetății.

Roșia Montană este atestată documentar din 6 februarie 131, când purta numele de Alburnus Maior – de la toponimul dacic Alburnus și de la adjectivul roman Maior. De-a lungul timpului, activitatea specifică acestei zone a fost exploatarea auriferă, care a început încă din secolul al II-lea d.Hr, din perioada romanilor, atât la suprafață, cât și în galerii subterane.

Legenda Întemeierii Roșiei Montane spune că aurul a fost descoperit, prima dată, în zonă, de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal numit Chernic. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare și și-a dat seama că este din aur. Drept urmare, una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanța.

Primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatârșii și geto-dacii, pe lângă munca câmpului, se ocupau și cu extragerea aurului și argintului din albiile râurilor Mureș și Arieș. Marele istoric grec, Herodot, spunea: „Agatârșii sunt oameni înstăriți ce poartă și se desfată în mult aur”, iar „Geții sunt cel mai viteaz, cel mai uman și mai drept popor al tracilor”.

Romanii au înființat la Roșia Montană prima așezare permanentă pentru sclavii și coloniștii care lucrau în minerit și au făcut și primele mari exploatări de aur și argint din zonă. Ei au amenajat primele galerii pentru extracție, unde foloseau cele mai eficiente tehnici miniere pentru perioada aceea. Galeriile erau săpate cu ciocanul, dalta și târnăcopul și erau de multe ori ramificate sau chiar supraetajate, iar când roca era foarte dură, pereții stâncii se încălzeau cu foc, apoi erau stropiți cu apă și oțet pentru a se răci brusc. Datorită diferenței termice create, rocile mari se crăpau, și apoi, cu târnăcopul, erau desfăcute bucăți mai mici de rocă din care era separat aurul.

Bogățiile minerale ale Munților Metaliferi au constituit un obiectiv major pentru cucerirea și ocuparea Daciei de către Imperiul Roman. Sub ocupația romană, până în anul 275 d.H., Roșia Montană devine un important centru minier, cu o populație eterogenă, formată din băștinași și coloniști, dalmatini și piruști, originari din Albania și Epir, pricepuți în minerit. Romanii, interesați să extragă cât mai mult aur, au introdus tehnologii de lucru considerate avansate pentru acele vremuri.

S-a estimat că, în epoca romană, în fiecare an, de la Alburnus Maior se extrăgeau peste 500 kg de aur, iar de la deschiderea minei de către romani, până în anul 271, când au părăsit-o, aceștia au extras circa 110 tone de aur și o cantitate necunoscută de argint, care au fost expediate la Roma pe calea apei, pe râul Mureș, pe Dunăre, prin Marea Neagră și Marea Mediterană.

După anul 275 d.H., după retragerea romanilor din Dacia, activitatea minieră a continuat cu intensități diferite, regiunea fiind cutreierată de popoare dornice de îmbogățire, iar populația a rezistat în fața invadatorilor găsindu-și adăpost în munți.

Au urmat aproape zece secole din care nu s-au perpetuat informații certe despre mineritul din zonă, mai aproape de zilele noastre exploatarea zăcămintelor aurifere din Munții Apuseni realizându-se în perioada Regatului Ungariei, în epoca austro-ungară, până la Unirea de la 1 decembrie 1918.

Tehnica minieră romană continuă până în secolele XVI – XVII, când se descoperă pulberea neagră (praful de pușcă), care duce la progrese importante în tehnologia exploatării miniere.

Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773, Roșia Montană apare sub denumirea de „Veres Patak” (tradus în limba română prin „Pârâul Sângeriu [Roșu]”).

În anul 1788, în galeria „Sfântul Iosif” și în anul 1855, în galeria „Catalina-Monulești”, au fost descoperite, în total, celebrele 25 de tăblițe cerate, documente scrise de o importanță deosebită pentru studierea dreptului roman, dar și al vieții economice și sociale în Dacia romană. Între acestea s-a găsit și o tăbliță care atesta prima mențiune documentară a localității, 6 februarie anul 131 d.H, aceasta reprezentând un contract încheiat de „scriitorul” – jurist Valerius Firmus, cetățean roman italic.

Mineritul din jurul Abrudului a fost sprijinit și încurajat prin înființarea Fondului pisetal Abrud – Roșia, la 30 aprilie 1790, cu scopul de a asigura regiunea cu medici și moașe, asistență medicală gratuită, medicamente gratuite pentru minerii săraci și inapți de muncă, sprijinirea materială a instituțiilor miniere de interes public, acordarea de împrumuturi pentru diferite lucrări productive celor ce aveau posibilitatea să le restituie, ajutoare pentru întreținerea lacurilor (tăuri), iazurilor, canalelor și drumurilor spre galerii. Din motive necunoscute activitatea fondului a fost sistată în anul 1920.

La 1 septembrie 1896 se înființează prima școală minieră din Roșia Montană, care funcționează până la începutul Primului Război Mondial, în anul 1914 absolvind 6 promoții de tehnicieni, unii devenind ulterior chiar ingineri.

Mina Roșia Montană a fost prezentă la Expoziția Mondială de la Paris din 1899, cu 12 planșe ilustrând întreprinderea statului și o colecție cu flori de mină cu aur, care a făcut vâlvă printre organizatori și vizitatori, prin frumusețea lor.

Începând cu secolul al XVIII-lea, statul are nevoie de aur mai mult, elaborează o serie de proiecte și legi cu caracter minier, care stimulează mineritul în Munții Apuseni, inclusiv la Roșia Montană. Au fost realizate galerii magistrale, care au fost puse la dispoziția asociațiilor particulare – cea mai importantă galerie fiind „Sfânta Cruce din Orlea”, realizată la cota 714 m, săpată în anul 1883 și care deschide toate câmpurile miniere din zăcământ.

„Febra aurului” a atras oameni din diferite părți ale Europei, la Roșia Montană fiind constituite în timp comunități de români, maghiari, germani, slovaci, evrei, fiecare cu propriile obiceiuri și tradiții, comunități pentru care s-au construit biserici și s-au înființat școli. În vremurile de început, aproape întreaga populație era implicată în activitățile miniere, chiar și femeile și copiii mai mari, drept urmare în zonă nu s-au dezvoltat meșteșugurile specifice satelor din Apuseni, locuitorii de aici preferând să își cumpere produsele necesare traiului de la negustorii ce veneau din zonele învecinate.

Meșteșugarii din zonă, puțini la număr, fie deserveau activitățile miniere, fie aveau meserii specific urbane, croitori și cizmari.

Roșia Montană s-a dezvoltat în timp, datorită mineritului, apogeul fiind întâlnit la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când devenise un orășel cochet, cu un centru cu străzi pietruite și iluminate, cazino, cinematograf, teatru și sală de bal cu oglinzi venețiene și grădină de vară în care cânta fanfara.

Familiile vechi de mineri, care dețineau averi moștenite de-a lungul generațiilor, reprezentau elitele localității, ei locuind în centru, în case mari, cel mai adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale sașilor din Transilvania.

După Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, mina Roșia Montană, trece în proprietatea statului român, fiind reorganizată în anul 1933, în baza Legii minelor din 1924, sub numele „Minele Statului din Roșia Montană”.

Producția de aur și argint în anul 1937, la nivel de țară, era de 5,4 tone de aur și 25,6 tone argint, România fiind, conform statisticilor, a doua țară producătoare de aur din Europa.

În anul 1948, după 11 iunie, toate exploatările private au fost naționalizate, iar la Roșia Montană extracția metalelor prețioase a continuat în mina de stat, mineritul rămânând ocupația de bază a roșienilor.

În anii care au urmat, s-a construit un nou centru, cu blocuri de locuințe, iar centrul vechi și-a pierdut farmecul atmosferei boeme din perioada interbelică, deteriorându-se treptat, iar ulterior fiind aproape uitat.

În anul 1970, s-a renunțat la exploatarea în galerii, o mare parte din galeriile romane de la Roșia Montană au fost complet distruse, în zona Cetate fiind amenajată o carieră chiar în locul unde se afla un întreg sistem de galerii, denumit „cetățile romane”, fără a se face niciun fel de cercetări, inventariere și conservare in situ, acolo unde era cazul. Chiar exploatările din Evul Mediu, dar și cele de mai târziu s-au făcut prin prelungirea și lărgirea galeriilor romane existente, astfel că astăzi se mai păstrează doar porțiuni din galeriile antice.

După anul 1970, s-a mai amenajat o galerie în zona Cârnic, iar în restul perioadei comuniste, mineritul funcționa după principiile economiei centralizate, aici desfășurându-se doar etapele miniere primare, cianurarea se făcea la Baia de Arieș, iar procesarea finală la Baia Mare.

Roșia Montană deține din anii `70 un muzeu al mineritului unic, cuprinzând o expoziție în aer liber de instrumente miniere, un complex de galerii și puțuri romane cu o lungime de 400 m, precum și mina de suprafață din timpul romanilor.

În perioada 1972 – 1980, minerii și mai ales specialiștii în minerit de la Roșia Montană, au dus faima acestei îndeletniciri până în Africa, lucrând ca specialiști la minele din Kenya, Algeria, Guineea și Egipt.

În 23-24 octombrie 1981, când s-au aniversat 1850 de ani de atestare documentară a localității și mineritului în zonă, a avut loc prima manifestare dedicată primei atestări documentare a Roșiei Montane.

După 1995, perimetrul minier de la Roșia Montană a fost concesionat pe o perioadă de 20 de ani Societății Roșia Montană Gold Corporation.

În anul 1997, Gabriel Resources Ltd (GR), cu acțiunile tranzacționate la bursa din Toronto, Canada și Compania Națională a Cuprului, Aurului și Fierului Minvest S.A. Deva s-au asociat în Compania Eurogold S.A.., în scopul exploatării, în principal, a aurului de la Roșia Montană. În 1999, compania își schimă numele în S.C. Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC), în cadrul căreia 80% din acțiuni sunt deținute de GR și 19,3% de către Minvest Deva. Aceasta propune la Roșia Montană cel mai mare proiect de exploatare la suprafață la scală largă din Europa, folosind cianurarea ca procedeu de extragere a aurului și argintului. În octombrie 2000, RMGC a devenit titulara licenței de exploatare a Minvest-ului.

Pentru a extrage cele 10,6 milioane uncii de aur și 52,3 milioane uncii de argint, RMGC își propuneau ca pe parcursul a 16,4 ani să deschidă patru cariere de minerit, realizând o producție minieră totală de 36.000 tone/zi, în total producția de minereu pe an fiind de 13 milioane de tone.

În aprilie 2001, era finalizat un Studiu de Fezabilitate al Minproc Ltd, în care se arăta că singura metodă economic viabilă de producere a aurului este tratarea minereului cu cianură de sodiu. La Roșia Montană urmau să se folosească 250.000 tone de cianură, iar sterilele rezultate după procesarea minereului urmau să fie stocate într-un iaz de decantare ce ar fi ocupat o suprafață de aproximativ 400 ha, cu o capacitate de stocare de 250 milioane tone și un baraj înalt de 185m.

În toată această perioadă, localnici, autorități locale și centrale – inclusiv o parte a membrilor Academiei Române -, numeroși activiști și organizații neguvernamentale din domeniul mediului și turismului, interne și internaționale, s-au opus acestui proiect, socotind că întreaga zonă ar fi avut de suferit, ar fi fost realmente distrusă, doar în scopul favorizării unor interese strict economice. Roșia Montană devenea, pe baza celor prezentate mai sus, o problemă națională și chiar internațională.

Rezultatele cercetărilor din anul 2005 – dezvelirea integrală a două temple și a altor zone sacre, dezvelirea parțială a unui mare edificiu cu hipocaust, a unor necropole și a unui eventual castellum al minerilor dalmați colonizați la Roșia Montană – demonstrează faptul că avem la Roșia Montană un complex arheologic, al cărui caracter unitar trebuie luat în considerare și la care cercetările trebuie să continue foarte mult timp pentru a fi definitiv evaluat.

Și în perioada comunistă, dar și în epoca mineritului de după anul 1989, mina de stat din Roșia Montană a lucrat în pierdere, cheltuielile fiind și de circa trei ori mai mari decât beneficiile, cauzele fiind tehnologia învechită, lipsa investițiilor necesare și a unui plan clar de dezvoltare. Toate acestea, precum și problemele prezentate privind intențiile nematerializate ale celor de la Roșia Montană Gold Corporation vor duce la închiderea minei, în 1 iunie 2006.

În martie 2006, Premiul Ake Blomstrom, decernat de European Broadcasting Union, a fost câștigat de Antoniu Costin, colaborator la Studioul Radio Cluj, pentru documentarul ”Rădăcini”, documentar avand ca temă problema dezrădăcinării oamenilor din Roșia Montană, în noile condiții de exploatare a aurului din Munții Apuseni. Din juriul concursului au făcut parte specialiști ai posturilor publice de radio din Irlanda, Belgia, Danemarca, Croația și Norvegia.

Materialul radiofonic realizat de Antoniu Costin a fost difuzat pe canalul Radio România Actualități în emisiunea ”Viața în imagini sonore”.

Comisia de Analiză Tehnică a Ministerului Mediului a finalizat analiza proiectului în noiembrie 2011, procedura de evaluare a impactului asupra mediului fiind blocată de către Guvern, care a refuzat să emită acordul de mediu pentru exploatarea de la Roșia Montană.

Începând din 5 februarie 2016, patrimoniul din Roșia Montană se bucură de recunoașterea oficială din partea statului român a valorii sale excepționale localitatea fiind inclusă pe Lista Indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO, după ce dosarul a fost depus, de către Guvernul României, în anul 2017.

În anul care a urmat, dosarul depus la UNESCO a fost retras, iar în ianuarie 2020, Guvernul României a reluat procedura de înscriere a sitului Roșia Montană în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

În toată această perioadă, la Centrul Internațional de Reglementare a Disputelor privind Investițiile de pe lângă Banca Mondială (ICSID) de la Washington se desfășoară procesul de arbitraj, prin care compania canadiană solicită statului român despăgubiri de 4,8 miliarde de dolari, pentru că ar fi fost împiedicată să exploateze zăcământul de aur. O decizie în acest sens este așteptată în anul 2022.

Roșia Montană a rămas un loc al legendelor, de poveste. Printre localnici circulă și acum fel de fel de povești despre morojnițe și vâlve. Se spune că morojnițele sunt niște ființe care apar după miezul nopții, se dau de trei ori peste cap și se transformă într-un animal asemănător cu veverița, care fură laptele de la vaci. Vâlvele sunt considerate niște stafii care pot lua diferite forme și trăiesc în fostele mine, de unde se arată din când în când localnicilor…

Sursa: RADOR