Atunci, la București, era recreată ”veșnicia satului românesc”, după mai bine de 10 ani de cercetări aprofundate în peste 600 de localități din România interbelică, după o inițiativă vizionară a lui Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei românești.

Muzeul satului, o oază de liniște și farmec, cuprinde ansamblul elementelor vieții și obiceiurilor din mediul rural, cu prezentarea tuturor elementelor care au ajutat la satisfacerea nevoilor zilnice ale gospodarilor, cu o însemnătate majoră în istoria României, având în vedere că până în secolul XX, o mare parte din populația României trăia la sat. Muzeul este o „călătorie peste timp”, o pledoarie pentru autenticitatea culturii și civilizației sătești din România, a modului de viață tradițional, a simțului artistic și a spiritului inventiv al țăranului român, dar, în egală măsură, este unul din cele mai active și fascinante centre de cercetare, restaurare și conservare a patrimoniului cultural național.

Tocmai de aceea, Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” este cea mai vizitată atracție turistică din București și a patra din țară, după Castelul Bran, Castelul Peleș și Muzeul Național ASTRA din Sibiu.

Primele idei legate de un muzeu în aer liber al satului sunt puse în legătură cu Expoziția Universală de la Paris, din anul 1867, atunci când Alexandru Odobescu, scriitor, arheolog și om politic, fost ministru al monumentelor (1863-1864), a avut ideea de a reprezenta România cu un pavilion special construit pe ideea unor monumente de arhitectură populară.

Ideea este preluată și de Alexandru Tzigara Samurcaș, istoric de artă, care a gândit  aducerea la Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, gospodării autentice și complete din toate regiunile locuite de români, un proiect care s-a concretizându în anul 1909, prin asamblarea la acest muzeu a unei case țărănești din județul Gorj.

În anul 1929 se înființa la Cluj, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia”, al treilea muzeu în aer liber de acest fel din Europa, după Muzeul Skansen din Stockholm, înființat în anul 1891 și Muzeul Bygdøy din Lillehamer, Norvegia, actualul ”Maihaugen”, deschis în anul 1904.

Ideea unui muzeu al satului românesc în aer liber a fost continuată de Dimitrie Gusti, întemeietor al Școlii de sociologie românească, filosof, ministru al învățământului (între anii 1932-1933), și președinte al Academiei Române (între 1944-1946), care afirma că „pentru a fi înțelese, obiectele trebuie să fie așezate astfel ca să alcătuiască un sat adevărat, nu în standuri, ci în bătătura omului”.

Pentru a realiza acest proiect, profesorul Dimitrie Gusti a lucrat cu un grup de specialiști ai Școlii Sociologice din București care au coordonat cercetările monografice timp de 10 ani (1925 – 1935): Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu (Mihai Filip), Traian Herseni. Aceste cercetări au avut loc într-un număr mare de sate românești, între care Runcu din jud. Gorj, Drăguș din jud. Brașov, Fundu Moldovei din jud. Suceava, Nereju din jud. Vrancea, Dragomirești din jud. Maramureș, sau  Rușețu din jud. Buzău.

Primăria București a propus organizarea muzeului în Parcul Carol al II-lea (actualul Parc Herăstrău), pe o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa, iar lucrările de peisagistică și hidroameliorații au început în anul 1932, după planurile realizate de regizorul, scenograful, scriitorul, și dramaturgul, Victor Ion Popa.

Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a decis să suporte integral cheltuielile pentru realizarea acestui proiect, singura condiție fiind ca muzeul să fie inaugurat într-o zi de 10 mai, cu o mare însemnătate pentru regalitatea din România.

Lucrările efective de dezasamblare a obiectivelor, transport și montaj în muzeu au durat doar două luni, fiind achiziționate case, anexe gospodărești, biserici, instalații tehnice, mobilier, ceramică, țesături, unelte și alte obiecte sugestive pentru îndeletnicirile din viața de zi cu zi a țăranului român, iar pentru a le conferi autenticitate, cele 33 de complexe autentice românești au fost instalate chiar de meșteri din zonele din care au fost aduse.

La 10 mai 1936 a avut loc inaugurarea oficială a Muzeului Satului Românesc, în prezența regelui Carol al II-lea, iar inaugurarea pentru publicul larg s-a realizat la 17 mai 1936, dată consemnată în arhive pentru nașterea acestui obiectiv al patrimoniului tradițional românesc.

În anul 1937 a avut loc inaugurarea șantierului pentru construirea Palatului Elisabeta, în imediata vecinătate a muzeului, după un proiect realizat încă din anul 1930, de către arhitectul Duiliu Marcu, pentru Regina Elisabeta a Greciei, născută Principesă a României, prima fiică a Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria, soră a Regelui Carol al II-lea al României. Aceste lucrări au afectat și câteva obiective ale Muzeului Satului, ducând, în cele din urmă, la dezafectarea a șase mori de vânt din Basarabia, a unei case de macedoneni, unei locuințe din Caliacra, fiind, de asemenea distruse și o moară plutitoare și o cherhana.

La muzeu, pentru a întregi autenticitatea obiectivelor prezentate, periodic, familii de țărani chiar locuiau în gospodăriile din muzeu, inclusiv cu păsările și animalele pe care le aveau în locurile de origine.

Singurul inconvenient îl reprezenta faptul că, prin aducerea familiilor de țărani să trăiască aici, degradarea obiectivelor era evidentă, iar la acea vreme nu erau puse la punct metode corespunzătoare de conservare și restaurare a obiectelor de patrimoniu.

În anul 1940, edilii Bucureștiului au hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite permanent familii de refugiați bucovineni și basarabeni, ducând la o și mai accelerată degradare a gospodăriilor, aceștia locuind aici până în anul 1948.

În acel an, Muzeul Satului își redeschide porțile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focșa, fost student al profesorului D. Gusti și membru al echipelor de monografiști. Acesta ia decizia de evacuare a familiilor care locuiau în muzeu și la scurtă vreme de la instalarea în funcție, începe să angajeze personal specializat pentru administrarea muzeului.

În perioada comunismului, sunt alcătuite principii de funcționare, întreținere și dezvoltare a muzeului, una dintre cele mai interesante direcții de dezvoltare fiind gruparea monumentelor de arhitectură și de tehnică populară după criteriul vecinătății geografice a localităților de proveniență.

Au continuat astfel campaniile periodice de achiziții, a fost dezvoltată activitatea de cercetare, realizându-se aici, în timp, imaginea unui sat – sinteză al României, oglindit prin întreaga originalitate, reprezentativitate, unitate și diversitate a sa.

Concomitent cu dezvoltarea patrimoniului prezentat a apărut și extinderea suprafeței muzeului până la circa 9 hectare.

În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului și de Artă Populară, funcționând ca atare până în martie 1990, însă în toată această perioadă muzeul a fost de mai multe ori amenințat cu strămutarea pe un alt amplasament, în afara Bucureștiului, pe locul sau fiind proiectată extinderea zonei rezidențiale a conducerii comuniste.

Continuarea pe rador.ro.