Duminica Floriilor, este cea mai importantă sărbătoare care vestește Paștele și marchează începutul unei săptămâni a Patimilor – numită și Săptămâna Mare – perioadă în care în slujbele bisericești se face, în fiecare seară, pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ – Deniile – prin care credincioșii Îl petrec pe Hristos pe drumul Crucii, înainte de Răstignirea și Învierea Sa, menționează RADOR.

Cu o săptămână inainte de Patimile Sale, Domnul nostru Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, pe un asin, fiind  înconjurat de cei 12 Apostoli, iar mulțimea adunată pentru marea sărbătoare a Paștilor, l-a recunoscut ca fiind adevăratul Mântuitor și L-a întâmpinat cu ramuri de măslin și finic, după ce tocmai săvârșise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, ca simbol al învierii neamului omenesc. Mulțimea aclama: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”, semn al pogorârii lui Dumnezeu din Ceruri și venirea Sa pe pământ pentru a-i mântui.

Sărbătoarea mai este numită și Duminica Stâlparilor – de la ramurile de măslin și finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Iersalim.

Denumirea populară a sărbătorii – Floriile – are origini păgâne, provenind de la zeița romană a florilor, Flora, zeița reînvierii naturii, care era sărbătorită la 28 aprilie prin ramuri înverzite simbolizând renașterea naturii. În timp, creștinii au suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

Duminica Floriilor nu este menționată în Constituțiile apostolice, însă mai mulți sfinți, printre care îi menționăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) și Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) au redactat predici pentru cinstirea sărbătorii.

În secolul al IV-lea, pelerina apuseană Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim, iar în Biserica Apuseană, primele mențiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).

Obiceiul sfințirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menționat din secolele III-IV, și împodobirea icoanelor cu ramurile sfințite își are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute și pe malul unui râu a ajuns la o salcie, care și-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată și să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind venerat ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioși la biserică, sunt sfințite și împărțite acestora, ca semn al biruinței asupra morții, amintind de ramurile de finic și măslin, cu care a fost întâmpinat pe Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim.

Salcia este menționată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care amintește de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei și al vieții, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflați în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinței și al disperării.

Simbolul salciei este întalnit pentru prima dată în gândirea creștină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiți „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinți Părinți, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deși alege fecioria – viața fără rod, Îl naște pe Hristos.

Salcia era văzută, pe vremea lui Eleusis, la ceremoniile desfășurate în cinstea zeiței Demetra – zeița agriculturii și a recoltelor în mitologia greacă – și a fiicei sale Persefona, ca simbol al fertilității – femeile își făceau un pat din ramuri de salcie, pe pământ, pe care stateau în tot timpul sărbătorii – dar și ca simbol al castității.

Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanență o simbolistică duală: viața și moartea.

Încă din cele mai vechi timpuri, salcia și-a dovedit și calități terapeutice, scoarța – având în compoziție salicina – și frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor și febrei.

Tradiții de Florii în lume

La ortodocși, Duminica Floriilor este asociată așa cum aminteam de momentul Învierii lui Lazăr de către Iisus Hristos, moment care prefigurează Învierea Domnului și învierea de obște de la sfârșitul veacurilor.

La greci, Sâmbăta lui Lazăr este denumită popular “Primele Paști”, Lazăr este asociat cu zeii care semnifică tinerețea – Adonis și Atis, iar conform tradiției, în Sâmbăta lui Lazăr există obiceiul unei procesiuni cu caracter funerar, în care cei mici cântă pe la casele vecinilor “Lazarakia”, fiecare copil primind o mică prăjitură specifică sărbătorii.

În Cipru, există obiceiul unor jocuri în care rolul lui Lazăr este jucat de copii, iar la vecinii bulgari, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele tinere cântă și dansează pe la casele cunoscuților “Lazarița” – în fapt un ritual care semnifică trecerea de la copilărie la adolescență.

În Franța există tradiția veche de a imita aclamațiile iudeilor “Osana !”, care în limba aramaică semnifică o rugăciune.

În legătură cu tradiția sfințirii ramurilor la biserică, se întâlnesc asocieri legate de ramuri de măslin, de dafin, conifere, salcie sau flori.

Spre exemplu, în Grecia, după slujbă, credincioșii primesc o mică cruce împreună cu un buchet din ramuri de dafin, numit “vaya”, care este ținut la icoanele din casele credincioșilor, similar obiceiurilor ramurilor de salcie din Rusia sau țara noastră. Fiindcă am amintit de Rusia, aici există obiceiul ca mugurii de salcie să fie mâncați în Dumnica Floriilor, existând credința că astfel oamenii vor fi feriți de caniculă pe perioada sezonului cald.

La greci există obiceiul ducerii la cimitir a unor ramuri binecuvântate, iar în Franța sau în țările latine există, de asemenea, obiceiul punerii sau plantării ramurilor sfințite la mormintele celor dragi.

În ziua Floriilor, arabii aprind candele împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar la popoarele slave există obiceiul de a dărui celor apropiați ramuri de salcie.

În Germania, Duminica Floriilor se numește Duminica Verde datorită florilor și ramurilor specifice sărbătorii, iar în Slovacia, copiii realizează pentru procesiune un copac, care se crede că are ramuri cu proprietăți tămăduitoare. Obiceiul împodobirii unui copac este prezent și în Polonia, unde este împodobit cu flori, în Țările Baltice, unde este împodobit cu flori uscate și cereale, și în Austria, unde este decorat cu mere și covrigi.

Tradiții românești

Sărbătoarea Floriilor este însoțotă în România de o mulțime de tradiții și obiceiuri.

În Sâmbăta lui Lazăr, spre exemplu se adună ramuri înmugurite de salcie, care se strâng în mănunchiuri și se duc la biserică la slujba din dimineața Floriilor pentru sfințire, apoi ramurile de salcie sunt aduse acasă și se pun la icoane, iar în unele zone ale țării și la uși, ferestre, grajduri sau fântâni. Se spune că ramurile de slacie sfințită de la icoane se aruncă vara pe foc pentru a se împrăștia norii, că se pun în ogradă pentru a alunga grindina, sau că se așează în mijlocul casei pentru a o proteja de trăsnete.

Conform altei tradiții, ramurile de salcie puse sub pernele fetelor nemăritate, le vor face pe acestea mai frumoase si le vor aduce un soț, iar în unele regiuni, oamenii își pun în jurul brâului crenguțe sfințite de salcie, pentru a alunga și proteja de boli.

Tot legat de fetele tinere, există un alt obicei, ca la miezul nopții să se fiarbă busuioc în apă, iar în dimineața de Florii fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos și strălucitor, iar restul se toarnă la rădăcina unui păr, pentru ca feciorii să se uite după ele, ca după un copac înflorit.

Bătrânii spun că ramurile de salcie pot vindeca durerea de spate și sunt chiar un antidot pentru mușcătura de șarpe. Un alt obicei legat de sănătate, similar celui din Rusia, spune că pe vremuri oamenii mâncau „mâțișori” de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți astfel de boli.

În unele regiuni rurale, Duminica Floriilor este ultima zi în care se poartă mărțișorul, în această zi acesta urmând să fie pus pe un copac înmugurit.

În unele zone încă se mai obișnuiește ca în sâmbăta dinaintea Floriilor – Sâmbăta lui Lazăr – , să se dea diferite produse de post de pomană, această sâmbătă fiind denumită popular „Moșii de Florii”.