Pentru a cinsti cum se cuvine memoria și opera acestui om deplin al culturii române, anul 2016, în care am marcat 140 de ani de la nașterea sculptorului, a fost declarat, în țara noastră, „Anul Brâncuși”, gest care părea un semn că autoritățile române au înțeles, în fine, că o personalitate care a marcat într-o măsură importantă evoluția culturii și a civilizației, merită să i se acorde atenția cuvenită…

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobița, un mic sat din comuna Peștișani, județul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei și al lui Radu Nicolae Brâncuși, o familie de țărani înstărită.

Parcurge prima clasă la școala din Peștișani, însă, la fel ca alți copii de țărani din acea perioadă, abandonează cartea, copilăria sa fiind caracterizată de foarte multă muncă și dese plecări de-acasă, precum și de ani lungi de ucenicie prin atelierele de boiangerie, prin birturi și prăvălii.

Și deși familia sa era avută, Brâncuși alege să ducă o viață modestă, care avea să îi influențeze puternic viziunea artistică ulterioară.

Încă de la vârsta de 7 ani lucrează ca păstor, primind în grijă mai întâi turma familiei, apoi a lucrat pentru alții, prin munți. În această perioadă capătă primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.

În tot acest timp, își cultivă gustul pentru lucrul în lemn și se implică în proiecte de sculptură elaborate, iar realizările sale artistice atrag atenția unui industriaș care, în anul 1894, îl aduce la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

Trebuie menționat faptul că pentru a urma cursurile instituției de învățământ, Brâncuși învață singur să scrie și să citească.

În anul 1895, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, unde se angajează la o vopsitorie, apoi, revine la Hobița, având mânile arse și pline de vopsea.

În anul 1896, Brâncuși iese prima dată din țară și merge la Viena, unde se angajează ca cioplitor în lemn, pentru a-și putea susține financiar șederea. Este un moment care avea să influențeze puternic viața sa artistică ulterioară.

Revine în România, iar în anul 1897 merge la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan, schimbă apoi mai multe locuri de muncă, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Craiova, unde se angajază la o cârciumă. Aici își face cunoscută îndemânarea prin construirea unei viori din materiale găsite într-o prăvălie. Muncește enorm, obține o bursă, și încheie în patru ani studiile a căror durată era de cinci ani.

În anul 1898, este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, dar pentru a putea să participe la cursuri este obligat să-și vândă partea de moștenire de la Hobița unuia dintre frați. La Școala de Arte este aproape obsedat să stăpânească toate cunoștințele care i se predau, indiferent cât de puțin importante păreau.

În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa „Bustul lui Vitellius” obține „mențiune onorabilă”, în anul 1900 obține prima medalie de bronz pentru realizarea unui bust după un model antic – „Capul lui Laocoon“, un an mai târziu lucrarea „Studiu” câștigă medalia de argint, iar în 1902, primește medalia de bronz pentru „Ecorșeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, realizat timp de doi ani, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, profesorul său.

Tot în anul 1902 a absolvit, cu calificative maxime, Școala de Arte, perioadă urmată de satifacerea stagiului militar al tânărului Brâncuși.

În anul 1903 primește prima comandă a unui monument public – bustul generalului medic Carol Davila – realizare care este instalată la Spitalul Militar din București, rămas până astăzi singurul monument public din București al lui Brâncuși.

Și tot în 1903, este expusă la Ateneul Român o altă lucrare a sa – reprezentarea unui bărbat fără piele, care dezvăluia în detaliu fiecare mușchi – care este considerată prima operă artistică a lui Brâncuși reprezentativă pentru căutarea esenței, în locul simplei aparențe exterioare.

Spre finalul anului, Brâncuși pleacă la München, fiind atras de viziunea artistică a sculptorului Auguste Rodin, în primăvara anului 1904 revine pentru scurtă vreme în țară, apoi pleacă spre Paris, pe jos, o călătorie obositoare și costisitoare, pentru a ajunge la destinație artistul fiind nevoit să își vândă câteva din bunurile personale mai valoroase. În drumul său spre capitala Franței, face escale la Budapesta, Viena, München, Zürich și Basel, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. La un moment dat, pe drumul spre Paris, la Lunéville, se îmbolnăvește de pneumonie infecțioasă gravă, este tratat la un spital de maici, iar după însănătoșire parcurge cu trenul ultima bucată a drumului, pentru ca în iulie 1904 să ajungă la Paris.

Aici cunoaște foamea, boala, greutățile traiului de zi cu zi, lucrând, la început, ca spălător de vase în restaurante.

În anul 1905, primește o bursă din partea ministrului român al Cultelor și Instrucțiunii Publice și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde va învăța la clasa sculptorului Antonin Mercié, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.

Anul următor aduce primele expoziții pariziene al lui Brâncuși, la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, iar critica artistică era plină de laude la adresa artistului, însă în acel an, la împlinirea vârstei de 30 de ani, părăsește cursurile Școlii de Belle Arte, atingând limita de vârstă.

În anul 1907, trei opere ale sculptorului erau prezentate în cadrul salonului Societății Naționale a Artelor Franceze, la vernisaj fiind prezent chiar Rodin, care îl invită pe Brâncuși să îi devină ucenic, o mare onoare dealtfel, refuzată însă de sculptor, care avea să își motiveze astfel gestul: „Nimic nu crește la umbra marilor copaci“.

În același an Brâncuși primește o comandă pentru monumentul funerar al unui moșier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată „Rugăciune”, iar în 1908 realizează prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei fețe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit, prima operă în care influența lui Rodin era totală.

În același an, Brâncuși sculptează „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.

În anul 1909, Brâncuși își inaugurează un atelier, în strada Montparnasse, care avea să fie vizitat de mai toți marii artiști ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.

În anul 1912, prezintă lucrarea „Măiastra“, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare românești, iar un an mai târziu expune la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago și Boston. Printre lucrările expuse peste Ocean se numără și „Domnișoara Pogany“, iar criticii americani nu mai contenesc cu aprecierile la adresa artistului.

În 1914 realizează sculptura în lemn „Fiul risipitor“, urmată de alte lucrări de acest fel, unele dintre cele mai stranii lucrări ale artistului, tocmai fiindcă acordă o importanță masivă soclului de lemn al unei sculpturi, în detrimentul operei propriu-zise.

În anul 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor țărănești din România, iar în 1919 realizează „Prințesa X“, un portret aproape șocant al unei persoane imaginare, cu o formă obscenă și care declanșează un adevărat scandal, obligându-l pe artist să o elimine din expoziția de la Grand Palais.

Așa cum aminteam, în viața lui Brâncuși au existat și nenumărate povești de dragoste. Una dintre acestea este aventura cu prințesa Maria Bonaparte, o femeie foarte bogată, ea fiind chiar modelul ce l-a inspirat pe artist în realizarea „Prințesei X”. Idila dintre cei doi avea, însă, să se încheie brusc, atunci când Brâncuși a fost contrariat de înclinațiile prințesei către studiile lui Freud pe tema sexualității.

O altă poveste de dragoste a maestrului este legată de Eileen Lane, o persoană cu 20 de ani mai tânără decât acesta, pe care o întâlnește în atelierul său. Tânăra, de origine irlandeză, nefericită în dragoste, începe o idilă cu maestrul, însă se manifestă reținut având în vedere celebritatea partenerului său. Între 11 septembrie și 7 octombrie 1922, cei doi vizitează România, aflându-se la Sinaia și Peștișani, apoi la revenirea spre Paris, fac escale la Marsilia și Roma. Povestea romantică celor doi avea să se curme brusc atunci când tânăra nădăjduia că va deveni soția lui Brâncuși, iar acesta a refuzat-o fără discuții.

O altă relație de dragoste, de o mai lungă durată, a fost cea cu Peggy Guggenheim, moștenitoarea unei averi fabuloase, a tatălui ei – negustor evreu bogat care pierise în tragedia Titanicului. În anul 1922 aceasta a ajuns la Paris, cu scopul declarat al unor „aventuri sexuale și artistice“. Zis și făcut. Ea ajunge la atelierul lui Brâncuși unde își manifestă atracția pentru lucrarea sculptorului – „Pasărea în văzduh“, prețuită de acesta la 4000 de dolari, dar considerată de potențiala clientă mult prea scumpă. În paranteză fie spus, în anul 1926, Brâncuși are parte de un alt scandal, viziunea sa artistică, materializată tocmai în lucrarea „Pasărea în văzduh“, fiind prea subtilă pentru vameșii americani care nu permit intrarea în țară a operei, ce fusese pregătită pentru expoziția de la Galeria Brummer din New York.

Doamna Guggenheim alege o altă variantă de cumpărare, având drept mijloc  seducerea artistului. Cert este că Brâncuși a iubit-o foarte mult pe tânără, relația lor durează până în anul 1940, moment în care Peggy revine în SUA din cauza războiului, nu înainte de a plăti totuși cei 4000 de dolari pentru lucrarea dorită. Semn că aventura sexuală nu a putut suplini preferințele artistice…

La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, președintele Consiliului de Miniștri, Brâncuși primește din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.

În anul 1933, atunci când Maharajahul din Indore s-a aflat la Paris, acesta i-a solicitat lui Brâncuși să realizeze un templu care să îi adăpostească sculpturile, un proiect la care artistul lucrat mai mulți ani și a inclus o vizită a sculptorului în India în anul 1937. În cele din urmă, după moartea maharajahului, proiectul a fost abandonat.

În anii 1937 – 1938, Brâncuși revine în România  pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu – „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ și „Masa tăcerii“, realizate cu piatră obținută de la carierele de la Pietroasa, Rușchița și Baciu.

Anul 1938 aduce una dintre cele mai fascinante povești de dragoste, trăite de Maria Tănase și Constantin Brâncuși. Ca mai toate iubirile sale și Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Aceasta a invitat-o pe Maria Tănase să facă împreună o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artiști români se cunosc și se îndragostesc, pe loc, nebunește, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti.

Brâncuși o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.

Povestea de dragoste tulburătoare a celor doi avea să se încheie după doar un an, după ce cântăreața a participat la Expoziția Internațională de la New York, unde Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat președintelui de atunci al SUA, Franklin Roosevelt. Însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, relația ei cu artistul fiind marea iubire a vieții ei.

A urmat o perioadă în care, parcă pe măsură ce celebritatea sa atinge noi culmi, Bâncuși devine din ce în ce mai retras și începe să fie îngrijit de un cuplu de refugiați români, pentru care, în anul 1952, acceptă cetățenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa moștenire.

Pe 12 aprilie 1956, Brâncuși, ajuns octogenar, își scrie testamentul, conform căruia atelierul său parizian, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris, în condițiile în care statului român a refuzat categoric acest gest, prin reprezentanții săi.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși trece la cele veșnice și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Muzeul de Artă Modernă din Paris adăpostește atelierul integral al lui Constantin Brâncuși, obiectele prezentate dezvăluind drumul artistic de la Hobița către centrul universului artistic.

Lucrările lui Brâncuși sunt unele dintre cele mai apreciate și valorizate opere de artă din întreaga lume, fiind, de departe, cele mai bine vândute creații ale vreunui artist român din istorie și al patrulea în topul celor mai valoroase creații din lume, după Giacometti, Modigliani și Matisse.

Spre exemplu, în anul 2002, sculptura realizată de Brâncuși în anul 1913, “Danaide“, era valorificată la licitație de casa Christie’s New York cu suma de 18 milioane de dolari.

În anul 2005, creația „Pasăre în spațiu“ este vândută de cei de la  Christie’s cu 27,5 milioane de dolari, deși suma de pornire a fost de doar 8 milioane de dolari.

A urmat licitația de la Paris din anul 2009, atunci când lucrarea „Madame L.R.“, realizată între anii 1914-1917 și aflată în colecția Yves Saint Laurent, a fost adjudecată la un preț de 29 de milioane de euro.

În mai 2013, creația brâncușiană “Prométhée”, un cap turnat în bronz realizat în anul 1911, a fost vândut de casa Sotheby’s la un preț de 12,7 milioane de dolari, după ce în noiembrie 2012 lucrarea „Une Muse“ fusese cumpărată, la o licitație a casei Christie’s, pentru 12,4 milioane de dolari.

În ultimii ani, statul român și-a demonstrat neputința, prin neexercitarea dreptului de preemțiune la achiziționarea operei „Cumințenia Pământului“, pe care vânzătorul o valorizează la circa 20  de milioane de euro, iar oferta inițială a statului român fuse de 10 ori mai mică… În cele din urmă, Guvernul României a ajuns la o înțelegere cu proprietarii operei și a inițiat, în 2016, o campanie de donații pentru cumpărarea operei, eșuată lamantabil, după colectarea a mai bine de 1 milion de euro din partea populației, banii urmând a fi returnați în perioada următoare.

Concluzia ? Încă nu reușim să îl apreciem cum se cuvine pe marele artist, ba, încă, facem mereu cumva să îi întinăm memoria….

Sursa: RADOR