Construit la dorința Regelui Carol I al României, Peleșul este considerat cea mai impresionantă și elegantă construcție din țara noastră, una dintre cele mai vizitate atracții turistice de la noi, cea mai importantă clădire istorică din România, dar și unul dintre cele mai importante și frumoase monumente din Europa, având în vedere valoarea sa istorică și artistică, relatează Rador.

Castelul Peleș este o adevărată galerie, în care se întâlnesc mari curente și tendințe din pictură, sculptură și arte decorative, un loc încărcat de istorie, care a găzduit capete încoronate și artiști vizionari, care a fost reședință a creatorului României moderne, Regele Carol I, fiind expresia dorinței de afirmare și legitimare a poporului român între națiunile moderne ale Europei.

La 10 mai 1866, Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, devenea domnitor al României – și mai apoi era încoronat ca Rege, la 10 mai 1881 – , începând cea mai lungă domnie din statele românești – 48 de ani – , perioadă în care a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. Una din mărețele sale realizări, a reprezentat-o ridicarea Castelului Peleș, care a rămas și acum unul dintre cele mai impresionante edificii istorice de pe continent.

Așadar, la 5 august 1866, domnitorul Carol însoțit de Dimitrie Sturdza, Carol Davila și alți sfetnici, vizitează pentru prima dată Sinaia, în mai 1869, Carol, însoțit de fratele său, Leopold, a vizitat din nou localitatea, iar în anul 1871, împreună cu doamna Elisabeta, vin pentru prima oară să petreacă vara la Sinaia, fiind găzduiți în chiliile Mănăstirii Sinaia. La acel moment s-a statornicit în gândul domnitorului ideea de a-și clădi acolo o reședință de vară.

Dar nu numai frumusețile locului l-ar fi îndemnat pe domnitor să construiască acolo Castelul, ci și mica Principesă Maria, unicul lor copil, care ar fi repetat de mai multe ori, în noaptea agoniei, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină – la 28 martie/9 aprilie 1874, la nici patru ani – : „Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleș”.

În anul 1973, Carol I cumpără aici un teren, în același an încredințând arhitectului Wilhelm Doderer, profesor la școala Politehnică din Viena, elaborarea planurilor noului castel.

Domnitorul hotărâse însă să folosească, pe cât posibil, materialele pe care le avea la dispoziție în zonă, astfel că a numit și o comisie compusă din Doderer, Stăhr, sculptorul curții, și Basset, secretarul său particular, care să exploreze domeniul din acest punct de vedere. Comisia a prezintat un memoriu prin care stabilea că lemnul, piatra, varul, nisipul și pământul humos, se găsesc în abundență și chiar în preajma locului ales, însă marmura necesară construcției trebuia adusă din altă parte.

Lucrările de amenajare au început la scurt timp, s-au instalat fierăstrae pe râurile Prahova și Peleș, s-au deschis cariere de piatră în Bucegi, pe valea Peleșului s-au construit locuințe pentru medici și pentru lucrători, hangare pentru materiale, gropnițe pentru var și cuptoare pentru fabricarea cărămizilor. În doar câteva luni, aici se regăsea, ridicat din nimic, în plină sălbăticiune a codrilor, un veritabil sat improvizat, în care circa 400 de suflete își desfășurau munca de zi cu zi.

În vara anului 1875, fundația castelului era terminată, iar la 29 august 1875, a avut loc, cu mare pompă, punerea pietrei fundamentale a castelului. Castelul Peleș devenea astfel prima construcție din România a cărei fundație era realizată din beton.

După liturghia de la mănăstire, Altețele Lor, urmate de cler, de demnitarii Curții și ai Statului, s-au îndreptat spre locul fundației castelului, lângă care se ridicase un frunzar, împodobit cu steaguri și covoare. O companie de infanterie, cu muzică și drapel, aștepta alaiul domnesc, iar de jur împrejur se aflau, pe lângă cei 400 de lucrători, țăranii și țărăncile din împrejurimi.

La temelia Castelului Peleș au fost îngropate două pergamente – ce conțineau declarația de intenție și actul de fundație al Castelului Peleș – închise într-un tub de sticlă, închis într-unul de plumb, împreună cu o colecție de monede bătute în număr redus, cu chipul domnitorului Carol.

Despre momentul punerii pietrei de temelie a castelului, Carmen Sylva, pseudonimul literar sub care era cunoscută doamna Elisabeta, scria: „În acea zi preoții făcură rugăciuni și stropiră cu apă sfințită temeliile, pentru ca vrăjitorii, piticii și ondinele să nu le mai poată atinge întru stricare; sunete de trâmbițe înnebuniră codrii și văile și se aflau acolo oameni de Stat, ofițeri, ambasadori și miniștri, țărani și boieri, lucrători cu mâna și meșteri iscusiți; iară noi îmbrăcarăm portul țărănesc”.

După sfințirea și binecuvântarea fundației, prințul Dimitrie Ghica a citit actul zidirii.

Castelul s-a ridicat după planurile arhitecților Johannes Schultz și Karel Liman și a fost decorat de celebrii artiști J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Berhard Ludwig din Viena.

Drept conducător al șantierului a fost ales arhitectul Jean Schulz din Lemberg, căruia i s-a încredințat supravegherea lucrărilor tehnice, iar un comitet de construcție, format din sculptorul Curții, Martin Stohr, și din secretarii particulari ai domnitorului, Georges Coulin și Louis Basset, a fost desemnat pentru controlul gestiunii financiare.

Domeniul cuprindea locuințele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă și parcul. Pentru a asigura castelului o cât mai lungă durată, s-au folosit cele mai bune metode de construcție existente la acea vreme: fundația s-a realizat pe straturi adânci de beton, apărate împotriva presiunii muntelui printr-o zidărie extrem de solidă.

Materialele de construcție au fost extrase, așa cum aminteam, pe cât posibil, de pe acel domeniu, sau din vecinătate. Astfel, zidăria a fost făcută cu pietriș din Prahova, piatra a fost extrasă din carierele de la Piatra Arsă și Luna Mare, în apropierea Mănăstirii Brebu, piatra verde a fost adusă de la Slănic, lemnul a fost tăiat din pădurile din vecinătate, iar cărămizile au fost coapte chiar pe șantier.

Zidarii și tâmplarii au fost meșteri români, iar salariile au fost următoarele: zidarii și tâmplarii – de la cinci la șapte franci pe zi, lucrătorii „cu mâna” – trei franci, iar pietrarii erau retribuiți după felul și cantitatea lucrului (tăiatul unui metru cub de piatră revenea la aproape 200 de franci). Kilogramul de fontă costa 40 de centime, fierul lucrat era prețuit la 60 de centime, un metru cub de bolovani se plătea cu șase franci și cincizeci de centime. Varul costa 86 franci „quintalul metric”, iar nisipul de Prahova, cinci franci metrul cub. Mia de cărămizi revenea la 35-40 franci, iar lucrările de terasament costau un franc și o centime „metrul curent”.

Războiul pentru Independență din anii 1877-78, a întrerupt însă activitatea intensă desfășurată la Peleș, începută în 1875, în această perioadă fiind alocată suma de  800.000 lei, în timp ce până în 1879, suma cheltuită a fost de doar 100.000 lei și aceasta a fost alocată, în mare parte, conservării lucrărilor realizate până la război.

Lucrările aveau să fie reluate, în ritm intens, în primăvara anului 1879, în tot acest timp cuplul domnitor fiind cazat la Mănăstirea Sinaia.

La 10 mai 1881, Carol I a fost înscăunat ca Rege, iar cuplul regal s-a mutat la Pavilionul de Vânătoare (Foișorul), ale cărui lucrări fuseseră încheiate.

Trebuie spus că după 1879, lucrările nu au mai fost conduse de inginerul Doderer, astfel că planurile au fost radical modificate, toată partea superioară a castelului find ridicată după indicațiile Regelui Carol, care poate fi considerat, astfel, principalul arhitect al palatului, iar Stăhr, a fost executantul conștiincios și priceput al gândurilor regale.

Tot Carmen Sylva avea să descrie, extrem de plastic, activitatea de pe șantier: „Se găseau, acolo, la lucru, Italieni și Români pentru zidărie, și Țigani pentru căratul pietrei și al varului, Albanezi și Greci săpau la carierele de piatră; Germani și Austriaci la lemnărie; Turcii coceau cărămida. Francezii desenau, Englezii măsurau. Pe șantier întâlneai o sută de costume naționale și se vorbeau patrusprezece limbi. În toate idiomele, pe toate tonurile cântau, se certau, se înjurau; un amestec pitoresc și sgomotos, de oameni, de cai, de boi și de bivoli. Regele era întotdeauna pe schele, conducând lucrul. Din când în când mă urcam și eu, dar coboram iute și alergam pe malul Peleșului, să stau de vorbă cu el”.

În toamna anului 1883, castelul și dependințele au fost terminate, iar la 25 septembrie/7 octombrie, avea loc loc inaugurarea oficială a Castelului Peleș ca reședință regală.

În acea zi, la ora 9:00 dimineața, un serviciu divin a avut loc la Mănăstirea Sinaia, în prezența Mitropolitului Primat, a demnitarilor statului și ai armatei, iar în fața castelului, un batalion de vânători, cu drapel și muzică, a dat onorurile.

Mitropolitul Primat, urmat de tot soborul de preoți ai Mitropoliei și de călugării mănăstirii, au oficiat un te-Deum și au sfințit apele, apoi, Generalul Crețeanu, șeful Casei Militare a Regelui Carol I, a citit următorul document:

„Eu, Carol I, Domn și Rege, Cu Elisaveta Regina, După o silință neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, În anul mântirii 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirii 1883, iar al Domniei Noastre al XVll-lea; datu-i-am nume: „Castelul Peleșului”.

Acest document a fost semnat de către suverani, de Mitropolitul Primat și de toți cei aflați acolo, cu această ocazie fiind bătută o monetă comemorativă, operă a gravorului german Kullrich.

La dejun, Regele, închinând paharul, a afirmat „Am înălțat acest castel, pentru a dovedi că Dinastia, liber aleasă de către națiune, are adânci rădăcini în această frumoasă țară; că suntem în comună legătură de dragoste cu poporul nostru și că avem o încredere fără de margini în viitorul scumpei noastre patrii. Este pentru mine o datorie sacră, și în acelaș timp îndeplinirea uneia din cele mai sincere dorinți ale inimei mele, să ridic, în această nouă casă a noastră, întâiul pahar plin de vin românesc, în cinstea și pentru propășirea României. Dumnezeu să ocrotească scumpa noastră Patrie !”.

Au mai vorbit președintele Senatului, Dimitrie Ghica, președintele Camerei, C.A. Rosetti, poetul Vasile Alecsandri, Mitropolitul Primat, în numele clerului și generalul Cernat, în numele Armatei.

După terminarea castelului, activitatea a fost îndreptată asupra amenajării drumurilor și a parcului, platforma pe care se afla castelul a fost mărită, iar din terasa astfel lărgită, au început să pornească drumurile și aleile.

Castelul avea dotări foarte moderne pentru acea perioadă, plafonul de sticlă al holului de onoare fiind mobil, putând fi acționat de un motor electric și, chiar din anul 1883, castelul are încălzire centrală, fiind considerat prima construcție de acest fel din Europa care a beneficiat de o asemenea utilitate.

Încă de la inaugurare, castelul a fost dotat cu hidranți instalați de firma Thiergärtner din Mainz, care sunt, și în prezent, funcționali.

Poiana și platforma castelului au fost edificate prin dislocarea parțială a unor zone ale muntelui Molomoț, zona fiind nivelată pentru obținerea pământului necesar construirii pantelor, aleilor și teraselor. Se estimează că, cu ajutorul funicularului construit aici, au fost transportați peste 20.000 de metri cubi de pământ.

În anul de grație 1883, castelul se prezenta astfel: din curtea interioară, plină de susurul fântânii de bronz – odată trecută poarta de onoare –, se găsea un masiv vestibul răcoros, cu bolți joase sprijinite pe coloane solide. De o parte, un mare cămin cu o placă în bronz, păstrează gravat, catrenul poetului Vasile Alecsandri:

„Eu, Carol, și al meu popor,
Zidit-am, într’un gând și dor,
In timp de lupte-al meu regat,
In timp de pace-al meu palat.”

Scara de onoare urca, desfăcându-și cele două aripi laterale, în spre coridoare.

De-a lungul coridoarelor laterale, o galerie de portrete îi înfățișa pe strămoșii regelui, începând cu Wolfgang conte de Zollern de pe la 948, cu Burckardt, cu Frederic I (980), Frederic IV (1195) și cu întregul șir de prinți ai familiei Hohenzollern, întruchipați în zale și armuri grele, sau în catifeaua și mătasea costumelor din epocile mai recente.

În fața scării, sala de mâncare își deschidea porțile, toată fiind îmbrăcată în lemn lucrat în stilul Renașterii. Această încăpere a fost amenajată de Casa Bembe, din Maiența, fondată în 1780, aceeași care a mobilat marele salon, teatrul, sala de biliard, budoarul Reginei, apartamentele particulare ale suveranilor și ale Prințului Ferdinand al României.

Din sala de mâncare, se trecea în sala de biliard și de aci, printr-o galerie de sticlă, în salonul turcesc, denumit „cuib oriental de umbră, odihnă și visare”.

În dreapta sălii de biliard se auzea susurul apei, care se prelingea pe marmura fântânii arabe din sala maură, loc de mari festivități, construită în 1892, pe una din terasele deschise ale castelului.

Pe pereți se aflau panoplii și armuri orientale, de-a lungul lor erau banderole și console din onix, iar în spate fântâna. Lampadarele multicolore, lucrate în stil oriental, dădeau seara acestei săli ceva din tainele poveștilor din „O mie și una de  nopți”.

În stânga sălii de biliard, ocrotită de grele porți de fier, cizelate în maniera lui Benvenuto Cellini, se ivea salonul cel mare, așa zisa Sala Florentină, salonul recepțiilor diplomatice și al oricărei manifestări oficiale. Pe perete, se flau lucrări de Rubens, Tintoretto, Bassano, sau Vasari.

Salonul Florentin dădea într-un mic și cochet budoar Ludovic XV.

Porțelanuri de Saxa și picturi de Lancret împodobeau pereții, iar un clavecin, cu mecanism din secolul al XVI-lea și cu lemnărie pictată de Joseph Vernet, atrăgea  atenția. Acesta aparținuse Prințesei Elisabeta, sora lui Ludovic al XVI-lea, și a făcut parte din mobila castelului de la Montreuil.

De aci se trecea în sala cea veche de muzică, în care, ani la rând, Carmen Sylva a reunit tot ce am avut mai ales în literatură și artă, organizând șezători literare și muzicale.

Sala de muzică păstrează dealtfel sensibilitatea romantică a sufletului Reginei. Pianele, harpa, instrumentele muzicale, picturile, toate redau căldura trăirilor ei.

Sala de muzică comunica printr-un culoar, cu biblioteca și biroul Regelui, iar înainte de a ajunge la culoar, se trecea printr-o cameră îmbrăcată în stejar, numită a Consiliului de miniștri, unde a avut loc istoricul Consiliul din anul 1914, prezidat de Regele Carol, în care s-a stabilit neutralitatea armată a României față de războiul european care începuse.

Pe pereți se aflau vase, oale, faianțe, picturi celebre din vremea Renașterii, la care se adauga minunatul portret presupus al lui Diego Covarruvias, de Greco.

Biblioteca, în afară de albume prețioase, mărturii ale diferitelor momente din viața suveranilor, forma, prin întunecimea lemnăriei și prin mobilierul luxos, o atmosferă de gravă reculegere.

Cu toate că la Castelul Peleș nu se organizau baluri, există și o excepție, în anul 1892, la aniversarea a 27 de ani a Principelui moștenitor Ferdinand, fiind organizat un eveniment dansant, în Sala Maură.

Castelul a găzduit, de-a lungul vremii, mai multe personalități, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine, cea mai importantă vizită fiind considerată aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în anul 1896, acesta fiind foarte impresionat de frumusețea și bogăția castelului.

În anul 1906, se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, cu acest prilej fiind amenajat la castel apartamentul imperial – cu costuri de circa 100.000 lei/aur -, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

Trebuie menționat și faptul că cele 2000 de personaje sculptate în lambriurile Holului de Onoare au fost realizate de către 140 de artiști care au lucrat timp de șase luni, zi și noapte, construcția, decorarea și mobilarea Holului de Onoare atingând, în anul 1911, suma de 1 milion și jumatate lei-aur, în momentul în care leul-aur era echivalentul a 12 dolari americani.

Castelul Peleș va suferi mai multe modificări, extinzându-se în permanență, forma actuală construcției fiind atinsă abia în anul 1914, chiar anul trecerii la Domnul a regelui Carol I.

Vitraliile Castelului Peleș au fost cumpărate și montate între anii 1883 și 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveția și Germania, fiind piese ce datează din secolele XV și XVII. De asemenea, Castelul are șapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni și vase ornamentale din marmură de Carrara.

Un calcul realizat în epocă, arăta că, în perioada 1875 – 1914, s-au cheltuit pentru întreg domeniul de la Peleș circa 16 milioane de lei-aur.

Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare, iar turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime.

Alaturi de Peleș, domeniul mai cuprinde alte construcții mai mici, Pelișorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foișor, Grajdurile, Uzina Electrică și Vila Șipot.

Între anii 1916 – 1918, Castelul Peleș a fost locuit de generalul Mackensen și de ofițeri germani care s-au mulțumit doar să-l folosească fără a-l îngriji, dar și fără a schimba ceva, nici măcar administrația sau personalul.

Castelul (și domeniul) Peleș a avut o importanță deosebită pentru istoria României, aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc și primul botezat în religia ortodoxă, apoi, în anul iulie 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, viitorul rege Mihai I, în iulie 1931 a avut loc nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, iar în 1933 au avut loc ceremoniile de marcare semicentenarului Castelului Peleș.

Până în anul 1948, Castelul Peleș va rămâne reședință a familiei regale, apoi este confiscat de regimul comunist, pentru ca, în anul 1953, să devină muzeu.

Este interesant faptul că Peleșul a constituit o atracție și pentru cuplul Ceaușescu, care ar fi dorit să-și stabilească una din reședințele de protocol la castel.

Între anii 1975 – 1990, Nicolae Ceaușescu a ordonat închiderea domeniului pentru public, singurele persoane acceptate pe acest domeniu fiind cele de întreținere, militare și personalul de pază, întreaga zonă fiind declarată zonă de protocol.

Doar că, știind faptul că familia Ceaușescu avea obiceiul de a ordona tot felul de demolări și schimbări, și ținând cont de faptul că o ciupercă atacase grinzile clădirii din cauza umezelii și a neaerisirii, muzeografii i-au speriat spunându-le că în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn și este foarte dăunătoare omului. Prudenți, soții Ceaușescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind însă în Foișor.

În anul 1990, și Peleșul și Pelișorul sunt deschise publicului spre vizitare, iar în 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România, de facto, data restituirii către familia regală fiind 20 februarie 2007. Castelul nu a fost vândut statului român – fiind evaluat atunci la suma de 30 de milioane de euro – rămânând în proprietatea privată a Casei Regale, dar fiind administrat de Ministerul Culturii care l-a lăsat în circuitul turistic. Familia Regală are, în schimb, dreptul la o chirie modică anuală și dreptul de a organiza aici, câteva festivități în fiecare an.

Peleșul este, după Castelul Bran, al doilea castel din țară ca număr de turiști care îi calcă pragul anual, vizitatorii beneficiind de un tur extins al spațiilor de la parter și etajul I, cu ghidaj în mai multe limbi străine.

În iunie 2017, Principele Radu lansa, la Ateneul Român, cartea-album „Povestea Castelului Peleș”, un volum erudit, minuțios, inedit, superb ilustrat, considerat cea mai izbutită monografie de până acum a acestui fascinant și glorios simbol al României.