DOCUMENTAR | 95 de ani de la încoronarea lui Ferdinand I ca rege al tuturor românilor

  • 15 Octombrie 2017 16:08
DOCUMENTAR | 95 de ani de la încoronarea lui Ferdinand I ca rege al tuturor românilor

La 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, avea loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României întregite.

Principele Ferdinand-Victor-Albert de Hohenzollern, fiul lui Leopold (fratele regelui Carol I), s-a născut la 12/24 august 1865, la Sigmaringen. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold renunțând la prerogativele de moștenitor al tronului în 1880. La 18 martie 1889, Ferdinand a fost recunoscut ca moștenitor al tronului României, iar la 10 ianuarie 1893 s-a căsătorit cu principesa Maria de Saxa-Coburg-Gotha, notează Radio România Cultural.

La 28 septembrie/11 octombrie 1914, Carol I (1839-1914), primul rege al României, înceta din viață la Castelul Peleș, după o domnie de 48 de ani. A doua zi, principele moștenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezența Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat.

Izbucnirea Primului Război Mondial la 15/28 iulie 1914 și, apoi, proclamarea neutralității României în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, au fost două evenimente importante extrem de tensionate care au marcat momentul în care principele Ferdinand a devenit rege. După doi ani de neutralitate, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, a votat la 24 ianuarie/6 februarie 1918, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu Țara-Mamă, potrivit volumului „Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003). Două luni, mai târziu, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării întrunit la Chișinău a votat, după 106 ani de dominație rusă, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Al doilea mare moment din procesul de reîntregire a statului român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul General al Bucovinei a adoptat în unanimitate, la Cernăuți, moțiunea privind „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, în care au fost aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 de reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale, reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, potrivit volumului „O istorie a românilor” (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Cei 1.228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia și au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declarația de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată și a Bucovinei și Basarabiei.

Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Totodată, Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.

Tensiunile politice din perioada de după Marea Unire, precum și contextul internațional, ce viza, în primul rând, semnarea tratatelor de pace și confirmarea noilor granițe ale României, au făcut ca trecerea la pregătirea practică a actului Încoronării să întârzie aproximativ un an și jumătate.

Primii pași în această direcție au fost făcuți în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920-13 decembrie 1921), fiind constituită o Comisie de încoronare, alcătuită din generalul Constantin Coandă (președintele Senatului), mitropolitul Miron Cristea, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga ș.a., potrivit volumului „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol. II, Ioan Scurtu, 2004). La 15 iulie 1920, Comisia s-a întrunit pentru prima dată, apoi a avut mai multe ședințe în cadrul cărora s-a discutat programul privind încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria. La 20 noiembrie 1920, comisia a stabilit ca festivitățile să se desfășoare atât la Alba Iulia, cât și la București. De asemenea, s-a decis construirea Catedralei Încoronării.

După ce a câștigat alegerile pentru Adunarea Națională Constituantă, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922-27 martie 1926) a readus în discuție problema Încoronării. La 24 august 1922, a avut loc la Sinaia o întâlnire între regele Ferdinand și Ion I.C. Brătianu în cursul căreia s-a convenit ca serbările Încoronării să se desfășoare în toamna acelui an.

Din punct de vedere organizatoric, dar și material, efortul depus pentru realizarea acestui important eveniment a fost considerabil. În prim plan s-a aflat construcția Catedralei Încoronării cu toate anexele sale. Aceasta a fost ridicată după planurile arhitectului Victor G. Ștefănescu și a fost pictată în interior de Costin Petrescu și Pierre Bellet. A fost sfințită în ziua de 8 octombrie 1922.

A fost redactat „Documentul Încoronării” și a fost difuzată „Proclamația Majestății Sale Regele către popor” (ambele cu data de 15 octombrie 1922), în care, între altele, regele afirma: „Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfele lor, au asigurat unitatea națională; și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa pân la Nistru și până la Mare”, conform volumului „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).

Un Te Deum oficiat în noua catedrală, în prezența regelui, reginei, membrilor guvernului și a mai multor invitați de seamă, a marcat, în dimineața zilei de 15 octombrie 1922, începerea manifestărilor prilejuite de Încoronare. Cele două coroane au fost sfințite în cadrul unei slujbe religioase.

Regele și regina au purtat mantii special confecționate din catifea și brodate cu fir de aur. Coroana regelui a fost adusă de președintele Adunării Deputaților, Mihail Pherekyde, iar cea a reginei era ținută de președintele Senatului, Mihail Orleanu. Coroana regelui era cea din 1881, purtată de Carol I. Acesteia i s-au adăugat trei pietre prețioase, reprezentând cele trei provincii românești care s-au unit cu Țara-Mamă — Basarabia, Bucovina și Transilvania. Coroana reginei Maria era din aur și cântărea 1.800 de grame. Regele și-a pus singur coroana pe cap, apoi tot el a așezat-o pe cea a reginei. Ziarul „Vremea” din 17 octombrie 1922 consemna: „Regele s-a încoronat singur după obiceiul napoleonian; luând coroana, o așează liniștit și sigur pe fruntea sa. Prin acest gest autocrat, dar binevenit a dat satisfacția că nici președinții Senatului și Camerei, nici primul ministru nu au așezat pe fruntea suveranului coroana, ci însuși regele și-a pus-o în timpul ceremoniei”, notează același volum.

S-a intonat Imnul Regal, după care momentul a fost marcat cu urale și 101 salve de tun. A avut loc, apoi, pe platoul din fața catedralei, defilarea trupelor. Regele a primit defilarea călare, înconjurat de ofițeri români și ai misiunilor Aliate, prezente la acest moment istoric.

A doua zi, 16 octombrie 1922, festivitățile s-au desfășurat la București, capitala României. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf, cea mai importantă construcție din București, a cărei realizare i-a fost încredințată arhitectului Petre Antonescu. A urmat Te Deum-ul de la Mitropolie și, apoi, defilarea prin Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul. Seara, la Cercul Militar, regele a oferit o masă la care au participat oficialități române, precum și delegații din mai multe țări, precum Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia. S-au remarcat, între oaspeți, mareșalul Foch, comandantul armatei franceze în timpul Primului Război Mondial, și generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918).

În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, numit în documentele vremii „întregitorul țării de la Nistru până la Tisa și rege al tuturor românilor”, dar și „cel Leal”, România a cunoscut o serie de progrese pe toate planurile: politic, economic, cultural.

O primă reformă importantă a fost cea agrară, votată definitiv în 1921, care a pus capăt marii proprietăți și a afectat marii moșieri. Marea proprietate a fost limitată la 100 ha, surplusul fiind distribuit țăranilor, în loturi de 5-7 ha, în schimbul unei despăgubiri. În total, potrivit datelor oficiale, au fost expropriate 6.008.098 ha de pământ. 1.393.353 capi de familie au fost împroprietăriți cu 5.811.827 ha, cu câte 6 ha în Basarabia, 5 ha în Vechiul Regat, 4 ha în Transilvania, 2,5 ha în Bucovina. Marea proprietate trece de la 48% din suprafață la 24%, în vreme ce mica proprietate ajunge dominantă (67,7%), potrivit volumului „O istorie a românilor” (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007).

La 26-27 martie 1923, Parlamentul României a votat Constituția României Mari, promulgată prin decret la 28 martie și publicată la 29 martie. Constituția României Mari consacra, încă din primul său articol, istoricele hotărâri de Unire a Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei din 1918 și definea statul român ca fiind „național, unitar și indivizibil”. Actul fundamental statua egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, libertatea presei, a întrunirilor, libertatea de asociere, dreptul la muncă, la învățătură, drepturi egale pentru minoritățile naționale. Proprietatea avea, conform Constituției, „funcție socială” și se admitea dreptul statului la expropriere în cazurile „de utilitate publică”. În temeiul acestei prevederi, se înscria și principiul naționalizării bogățiilor subsolului, cu excepția petrolului. Se legifera dreptul de vot universal pentru toți bărbații de peste 21 de ani, excepție făcând magistrații, militarii și funcționarii superiori. Constituția din 1923 era, prin prevederile sale, profund democratice, un act fundamental care asigura posibilitatea dezvoltării statului național unitar român.

În perioada interbelică, România ocupa locul cinci în lume sub raportul producției agricole totale și continua să fie un mare exportator de cereale. În același timp, agricultura era ramura economică ce susținea industria, care suferise mari pierderi în urma războiului. În 1919, producția industrială nu depășea 25% din nivelul producției anului 1913. Astfel, guvernul liberal a susținut politica „prin noi înșine”, aducând legi protecționiste în 1924, 1927, 1929, întărite după criză, în 1931, 1935, 1936. S-a reușit, totodată, menținerea unui ritm accelerat de creștere industrială.

În temeiul Constituției din 1923 au fost adoptate legile de unificare, între care cele privind învățământul primar (iunie 1924), organizarea armatei (iunie 1924), unificarea administrativă (iulie 1925). Regele Ferdinand s-a implicat în acest proces prin trimiterea mesajului său la fiecare proiect de lege pentru a fi dezbătut în Parlament și prin promulgarea legilor adoptate.

Ferdinand I a participat la ceremonia ridicării Mitropoliei Ungro-Vlahiei la rangul de Patriarhie și la învestirea lui Miron Cristea în funcția de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ceremonie care a avut loc în Sala Tronului de la Palatul Regal din București, la 1 noiembrie 1925. Regele a afirmat, cu acest prilej: „Pe cât de fericit eram când ai fost chemat de peste munții liberați prin vitejia ostașilor români la păstoria Ungro-Vlahiei, pe atât de fericit sunt astăzi când îți încredințez cârja de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”.

Regele Ferdinand s-a arătat preocupat de domeniul relațiilor internaționale, însă nu a fost la fel de implicat ca predecesorul său, Carol I. A efectuat vizite la nivel de stat, care au avut mai mult un caracter protocolar, în Iugoslavia (iunie 1922, octombrie 1923), Polonia (iunie 1923), Franța (aprilie 1924), Elveția (mai 1924) — prilej cu care s-a adresat Consiliului Societății Națiunilor, Belgia (mai 1924), Marea Britanie (mai 1924), consemnează „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).

La 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regența se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 27 mai 1927, regele Ferdinand a plecat din București, pe fondul unei stări de sănătate deteriorate, și s-a retras la vila sa de la Scroviștea. A murit la 20 iulie 1927, la Sinaia, și a fost înmormântat la Curtea de Argeș, alături de regele Carol I și de regina Elisabeta.

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Un pământ și două ceruri cu Ana Bantoș
Meteo Chișinău
17
Câțiva nori
Umiditate:63 %
Vint:3,6 m/s
Thu
13
Fri
15
Sat
14
Sun
16
Mon
16

Curs oficial BNM 28 Mai 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.4945 0.0872
USD 17.6942 -0.0237
RON 4.0244 0.0178
UAH 0.6558 -0.0019
RUB 0.2497 -0.0000
Arhivă Radio Chișinău