Treptat, acestora li s-au adăugat adoptarea în 1867, a unui sistem monetar și folosirea unei monede naționale (leul), înființarea biroului pașapoartelor, sprijinul acordat revoluționarilor bulgari refugiați pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei și, totodată, capitalizarea tributului (peste 900.000 de lei la un buget, în anii 1870, de 91 milioane lei venituri și 97 milioane lei cheltuieli), Convenția comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenția cu Rusia din 1876. În plus, România, a deschis, după 1873, agenții diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Roma (la Paris funcționa anterior), stabilind convenții poștale cu vecinii. Toate acestea, indicau faptul că suzeranitatea față de Poartă nu mai avea decât un aspect juridic formal, consemnează lucrarea "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Momentul favorabil privind aducerea în prim-planul politicii interne și externe a independenței României a fost acela al redeschiderii problemei orientale, când în 1875 a fost declanșată răscoala antiotomană a Bosniei și Herțegovinei, urmată în 1876 de cele ale bulgarilor și Serbiei și Muntenegrului. Definirea României "provincie privilegiată a Imperiului" de către Constituția otomană din decembrie 1876 a provocat o dură dezaprobare la București.

Carol I, având alături un guvern liberal condus de Ion C. Brătianu, și un ministru de externe, în persoana lui Mihail Kogălniceanu, s-a apropiat de Rusia. La 4 aprilie 1877, în contextul prefigurării conflictului din Balcani, ministrul român de externe a semnat Convenția cu Rusia. Potrivit documentului, trupele rusești erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a țării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent și că semnătura sa internațională nu avea valoare juridică. Astfel, acestea au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenției. La 6/18 aprilie, România s-a mobilizat. La 21 aprilie/8 mai, trupele otomane au început bombardarea localităților Brăila, Calafat, Oltenița, Bechet, Călărași. A doua zi, artileria română a răspuns atacului, bombardând Vidinul și Turtucaia. România a intrat, astfel, în stare de război cu turcii.

La 9/21 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat Independența de Stat a României față de Imperiul Otoman. În fața Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: "În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (...) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă", potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Adunarea Deputaților a votat, după discurs, o moțiune, cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri, prin care lua act că "rezbelul între România și Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială". În aceeași zi, și Senatul a adoptat o moțiune cu un conținut identic. La 11/23 mai, guvernul român a anulat tributul datorat Porții (914.000 lei), suma fiind pusă la dispoziția Ministerului de Război.

Documentul a devenit lege prin semnarea/promulgarea lui de către domnitorul Carol I, la 10/22 mai 1877. În aceeași zi, au avut loc, la București, o serie de festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de salve de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării. În aceeași zi, Carol I a instituit prima decorație românească - Ordinul Național ''Steaua României'', în vederea recompensării serviciilor militare și civile deosebite aduse statului român, potrivit https://familiaregala.ro/.

Independența României a fost proclamată în Parlament, însă a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. În contextul în care armata rusă e înfrântă la Plevna la 8/20 iulie, și la Stara Zagora, la 18/30 iulie, și oprită în înaintarea ei, marele duce Nicolae a solicitat domnitorului Carol, într-o telegramă trimisă la 19 iulie 1877, asistență militară. Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat condițiile domnitorului Carol ca armata română să aibă propria bază de operații și comandă separată. În urma unei întrevederi între Carol I, Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Pavel D. Zotov, notează volumul "O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008).

Trupele române au trecut Dunărea între 12/24 și 16/28 iulie, și au cucerit, rând pe rând, la 30 august/ 11 septembrie 1877, reduta Grivița, la 9/21 septembrie pe cea de la Rahova, la 28 noiembrie/10 decembrie, Opanez, la 12/24 ianuarie 1878, Smârdan. Însă, la sfârșitul operațiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), în apropiere de Adrianopol. În schimbul Dobrogei, care revenea României, Rusia a luat din nou sudul Basarabiei, retrocedat Moldovei în 1856, după Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea. Astfel, Convenția care prevedea respectarea integrității teritoriale a României nu a fost respectată, eforturile diplomației române de a împiedica acest rapt au rămas fără niciun rezultat.

Între România și Rusia s-a coagulat o stare de tensiune, Alexandru al II-lea amenințând cu dezarmarea armatei române. Carol I a părăsit Bucureștiul, amenințat cu ocuparea, și armata română a ocupat un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Pitești, Târgoviște pentru a face față trupelor ruse. O eventuală confruntare a fost înlăturată, Marile Puteri convocând un Congres de pace la Berlin, în iunie-iulie 1878, la care a participat și o delegație a României, reprezentată de I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu. A fost recunoscută independența României, unirea Dobrogei, dar acest lucru a fost condiționat, printre altele, de acceptarea cedării județelor Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei către Rusia, potrivit lucrării ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

La 14/26 martie 1881, Parlamentul a proclamat România regat. Alteță regală din 1878, când Consiliul de Miniștri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881.