De câțiva ani încoace instituții și institute specializate depun eforturi concertate pentru a înlătura efectele unui legământ al tăcerii și al trecerii sub tăcere.

Punerea în libertate in anii 1963-1964 a deținuților condamnați pentru motive de ordin po­li­tic, oameni pe care justiția comunistă îi con­siderase vinovați de „infracțiuni îm­potriva securității statului“ nu a elucidat  integral nici până azi dimensiunea ororilor  sau a abuzurilor si nici numărul celor astfel reținuți.

Intre ei, mii, zeci de mii, sute de mii, Niculina Moica avea la arestare, în 1959, 15 ani și șapte luni! Și a reușit să-și spună povestea abia după 40 de ani de la eliberare.

Foto: Niculina Moica la vârsta de 15 ani. Sursa: arhiva personală.

Audio: Documentarul "Cât să uiți și cum să ierți!?" difuzat la Radio România Actualități joi, 10 martie 2016.

Câți oameni au trecut prin lagărele și pușcăriile comuniste?

Punerea în libertate a deținuților politici anticomuniști în 1963-1964 a fost un act politic important, consecință a ieșirii treptate, prudente și dificile de sub tutela URSS și a apropierii, moderate, de Occident.

E mai bine de  o jumătate de secol de la un eveniment de o importanță politică deo­sebită: punerea în libertate a deținuților condamnați pentru motive de ordin po­li­tic, oameni pe care justiția comunistă îi con­siderase vinovați de„infracțiuni îm­potriva securității statului“. (Acestora li s-a adăugat un număr relativ restrâns de ce­tățeni condamnați în 1941, ca membri ai Gărzii de Fier, în timpul dictaturii an­to­nesciene.)

Trei acte normative emise „în serie“ au re­glementat eliberarea substanțială a imen­sei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, am­bele din 1964. Este interesant faptul că un alt Decret, nr. 5/3 ianuarie 1963, emis deci la începutul anului, excludea, revenind to­tuși în chiar cuprinsul actului asupra ex­cluderii totale, de la grațiere persoanele „ca­re au încercat sau săvârșit infrac­ți­uni care periclitează securitatea sta­tu­lui“ – (cf. Ion Bălan, Regimul concen­tra­ționar din România, 1945-1964, Fundația Academia Civică, 2000).

Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele Decretului nr. 767/1963, 176 și 411/1964 au rămas necunoscute. Nu există o explicație rațională a deciziei celor de la vârful partidului de a le fi pus sub pecetea secretului. Sau poate că decidenții au con­siderat că lucrul despre care nu se vor­beș­te nu există.

Câți deținuți politici au fost eli­berați prin aplicarea Decretului 767/1963 și a celorlalte două ac­te normative speciale din 1964? Au fost avansate diferite cifre. „Reorientarea politicii externe a coincis, după 1960, cu semnificative mutații în po­litica internă, în primul rând cu re­la­xarea regimului polițienesc. Închisorile po­litice au început să se deschidă în 1962, când au fost eliberați, după cifre oficiale, 1.304 detinuți, urmați în 1963 de alți 2.892 și în primele 4 luni ale lui 1964 de ultimii 464, mulți închiși după 1944, alții – legionarii – și mai de mult, din 1941“, consideră istoricul Vlad Georgescu (Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Hu­manitas, 1992, p. 270). Așadar, 3.356, da­că ne raportăm strict la efectele celor trei decrete amintite. Numărul ne pare ne­ve­rosimil, știind ce însemnau, în comunism, „cifrele oficiale“. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul per­soanelor condamnate la închisoare pen­tru infracțiuni «împotriva securității sta­tului» (adică împotriva statului cu par­tid unic) era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când nu­mă­rul s-a micșorat de la 16.327 la 13.017, mulți legionari fiind eliberați. În ur­mă­toarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulți dintre cei rămași au fost puși în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în Ro­mânia. Gheorghiu-Dej și statul po­li­ție­nesc, 1948-1965, traducere de Lucian Le­uș­tean, Editura Polirom, 2001).

Decretele au fost de grațiere, nu de am­nistie, comuniștii nu au amnistiat vreo­dată pe cineva, necum grupuri masive de „dușmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Se­cu­rității, au rămas tot „dușmani“ și după eli­berare.

Trebuie amendată și afirmația lui Vlad Georgescu privind „re­la­xarea regimului polițienesc“ du­pă 1960. Eșecului conferinței ce­lor patru mari puteri de la Paris (întreruptă în urma doborârii avionului-spion american U-2, pilotat de lt. Edgar Po­wers, intrat în spațiul aerian sovietic) i-a urmat continuarea relelor tratamente – în primul rând bătaia și înfometarea. La Gherla, în 1963, studentul Emanoil Mihăi­lescu, viitor arhitect, aflat în preajma eli­berării, a fost dezbrăcat în pielea goală și bătut până la sânge cu cravașa de către lt. major Domokoș, ofițerul de contra­infor­mații al închisorii, fiindcă i se găsise o hâr­tie și a refuzat să-l divulge pe cel care i-o dă­duse. La Periprava, în 1960 (comandant, celebrul Ficior), Mirel Stănescu a fost bă­tut și obligat să smulgă cu dinții un fir de stuf pe care nu-l tăiase la recoltat, umi­lință pe care nu o poate uita. Și, fapt sem­nificativ, dacă grațierea din vara anului 1964 a marcat „sfârșitul unei epoci de teroare politică, însemnând un preț de zeci de mii de vieți omenești pentru ro­mâni, în principal din rândurile elitei po­litice, economice și culturale din pe­rioada precomunistă, instrumentul ace­lei terori, Securitatea, a rămas intact, ne­re­format și omniprezent. Securitatea, cu puternicul și ambițiosul ei șef, ministrul de Interne Alexandru Drăghici, numit pen­tru prima oară în acest post în 1952, a rămas o permanentă amintire a tre­cu­tu­lui și o amenințare pentru viitor“ (D. Deletant, op. cit., p. 218).

O întrebare esențială: câți oameni au cu­noscut ororile lagărelor de exterminare și ale pușcăriilor politice? Invocând numărul avansat în lucrarea Cu unanimitate de vo­turi, sentințe adnotate și comentate (au­tori Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheor­ghe Onișoru – FAC, 1997, p. 20-22) în te­me­iul materialelor din arhiva filialei AFDPR Iași, ca și cel comunicat de Constantin Ticu Dumitrescu, pe atunci președintele AFDPR, Romulus Rusan conchide: cifra de circa 600.000 de condamnări politice pa­re cea mai plauzibilă pentru actualul sta­diu al cer­cetărilor, iar cifra internărilor ad­mi­nis­trative (estimate la o treime din nu­mărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000 (Cronologia și geografia re­pre­siu­nii co­mu­niste în România. Recen­să­mân­tul po­pu­lației concentraționare – 1945-1989, FAC, 2007, p. 62). Aceasta – în afara țăranilor ares­tați pentru refuzul de a se înscrie în „co­lectivă“ (circa 80.000, du­pă însuși Gheor­ghiu-Dej) ori pentru ne­da­rea cotelor. Cu foarte mari dificultăți, cer­cetătorii Cen­tru­lui Internațional de Studii asupra Co­mu­nismului din cadrul Me­mo­rialului Sighet au reușit să descopere 93.000 de fișe pe­nale ale unor foști de­ținuți politici, în con­dițiile în care nici pâ­nă astăzi nu sunt accesibile toate fondurile de arhivă.

Nici astăzi nu se știe câți oameni și-au gă­sit sfârșitul în cele nouă lagăre de ex­ter­mi­nare de pe traseul Canalului Dunăre – Ma­rea Neagră, unde, pe lângă condamnați, au muncit și „administrativi“, reținuți ab­solut arbitrar pe o perioadă între 12-60 de luni, fără proces, în urma deciziei unei „troici“ a Securității. Ce-l va fi determinat pe Gheorghiu-Dej, ajuns la apogeul puterii sale dictatoriale, să decidă eliberarea „politicilor“? Potrivit pastorului Richard Wurmbrand, punerea în libertate a deținuților s-a datorat „unui alt așa-zis «dezgheț» între Est și Vest“ și – ceea ce ignoram atunci – „unei ve­ritabile schimbări de mentalitate din par­tea primului nostru ministru, Gheorghiu-Dej. După ce aderase ani la rând la dog­ma comunistă, el revine la credința co­pilăriei sale căreia mama sa îi rămăsese mereu fidelă. Dej fusese convertit de una dintre slujnicele sale și de unchiul aces­teia, un bătrân cumsecade care îi vorbea adesea despre Biblie“ (Mes prisons avec Dieu, Ed. Casterman, Paris, 1969, trad. Al. Mihalcea). Este o opinie de-a dreptul na­ivă, nu foarte îndepărtată de părerea lui Gheorghe Apostol, înduioșat de cum­se­cădenia lui Dej.

Nu sentimentele lui Gheorghiu-Dej – care, în 1956, după re­voluția budapestană, autorizase chiar folosirea armelor de foc împotriva eventualilor ma­ni­festanți împotriva regimului său – au dus la eliberarea inamicilor politici.

Acesta a fost un act politic important, con­secință a ieșirii treptate, prudente și di­fi­cile de sub tutela „Marelui Frate“ și a apro­pierii, moderate, de Occident. Un mo­ment deosebit în relațiile româno-so­vie­tice, și așa tensionate, este publicarea De­clarației cu privire la poziția PMR în pro­blemele mișcării comuniste și munc­i­to­rești internaționale, faimoasa Declarație din aprilie 1964 care a iritat enorm Krem­linul. Spre a explica poziția României față de URSS și aliații acesteia, la Washington a fost trimis Gheorghe Gaston Marin, iar la Paris Ion Gheorghe Maurer. Economia ro­mânească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea pușcăriilor era un gest menit să întărească convingerea can­ce­la­riilor occidentale că România este alt­ceva decât un stat bântuit de moștenirea sta­li­nismului. Era de fapt o iluzie. Îndepărtarea de Moscova nu însemna și despărțirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici din­tre țărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, ab­so­lut al statului. Securitatea își va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberați se vor convinge curând că schimbaseră pușcăria cu o închisoare generalizată la dimen­siu­nile țării.

(Autori: ALEXANDRU MIHALCEA și MIREL STĂNESCU, foști deținuți politici).