Volumul enorm de apă conținut în lac - estimat la 594-736 milioane de metri cubi - s-ar fi scurs în ocean prin stratul de gheață cu o grosime de până la 1.400 de metri.

Descoperirea i-a alarmat pe oamenii de știință deoarece creșterea temperaturilor din cauza crizei climatice presupune niveluri mai ridicate de apă de suprafață rezultată din topire, care se acumulează pe calotele glaciare din Antarctica. Lacurile rezultate pot provoca fracturi în stratul de gheață, ajungând până la ocean. Acest lucru poate duce la prăbușirea unor porțiuni din aceste calote, rezultând niveluri mai mari de pierderi de gheață de pe continent.

Calotele glaciare care înconjoară Antarctica reprezintă bariere esențiale, ce împiedică pierderile și mai mari din volumul ghețarilor și al gheții care acoperă suprafața terestră.

În pofida faptului că pe acest continent este în prezent iarnă, oamenii de știință au putut să "vadă" lacul și craterul pe care l-a lăsat în urmă, cu ajutorul imaginilor satelitare.

Potrivit specialiștilor, după scurgerea apei în locul lacului a apărut o depresiune asemănătoare unui crater pe suprafața calotei glaciare, cu o suprafață de 11 kilometri pătrați.

În depresiunea de suprafață, cunoscută sub numele de dolină, se aflau rămășițe fracturate din stratul subțire de gheață care acoperea lacul.

"Credem că greutatea apei acumulate în acest lac adânc a deschis o fisură în calota glaciară de sub lac, un proces cunoscut sub numele de hidrofractură, provocând scurgerea apei către oceanul de dedesubt", a explicat autorul principal al studiului, Roland Warner, glaciolog la Universitatea din Tasmania.

Procese similare de hidrofractură ar fi stat la baza prăbușirii unor porțiuni din calota glaciară din Peninsula Antarctică, însă cercetătorii au declarat că nu au mai văzut o hidrofractură atât de adâncă până în prezent.

Calota glaciară Amery face parte dintr-un bazin-cheie de drenaj pentru partea de est a Antarcticii, iar suprafața sa este enormă - 60.000 de kilometri pătrați.

Dispariția lacului de dimensiuni mari a fost observată cu ajutorul unui instrument laser cu lumina verde de pe satelitul ICESat-2 al agenției spațiale americane NASA. Acest instrument satelitar transmite impulsuri de fotoni și localizează cu precizie punctul de reflexie al fiecărui foton pe care îl primește înapoi de pe Pământ.