George Călinescu i-a surprins calitățile, descriindu-le astfel: ''Voievod luminat, ambițios și blazat, om de litere și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, (...) academician berlinez, prinț rus, cronicar român, (...) Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru'', notează lucrarea ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

Prima operă a lui Dimitrie Cantemir, intitulată "Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul Sufletului cu Trupul", a fost redactată în perioada decembrie 1697-iunie 1698 și a fost tipărită la Iași, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum și a lui Ieremia Cacavela, care a prefațat laudativ cartea fostului său elev, realizând, probabil tot el, versiunea greacă a textului imprimată alături de originalul românesc, potrivit ''Dicționarului literaturii române de la origini până la 1900'' (Editura Academiei, 1979).

Izvoarele acestei scrieri, cu caracterul unei antologii, prima de acest gen în literatura română, sunt numeroase, cuprinzând deopotrivă texte religioase și laice, orientale și apusene, antice și medievale, unind lucrări care au influențat concepția cărții sau au fost integrate în compoziția acesteia, prin preluarea unor citate celebre, maxime, sentințe, figuri de stil. Cărturarul a apelat, cel mai adesea, la textul Bibliei, într-o versiune latină, sau chiar la ''Thesaurus biblicus'' (dicționar de citate biblice, grupate tematic), la scriitori bizantini ca Filip Solitarul, Ioan Hrisostom, la persanii Saadi și Hafiz, la autori apuseni ca Pietro Bizzari, Giacomo Aconcio, la unitarienii Johannes Crellius și Andrea Wissowatius, dar și la Miron Costin și Dosoftei.

Dimitrie Cantemir este unul dintre ultimii scriitori europeni care tratează o temă foarte răspândită a literaturii etice medievale aceea a disputei dintre suflet și trup. Lucrarea are trei părți: prima, bogată în dialoguri, cea mai importantă, cuprinde ''gâlceava'' între Înțelept-Suflet-Microcosm (identitate stabilită de autor) și Lume-Trup-Macrocosm, adică între morala creștină și concepția opusă, laică, hedonistă. Partea a doua reia dezbaterea argumentând-o cu citate din diverși autori. Partea a treia aduce împăcarea Lumii cu Înțeleptul, conciliere pe care cărturarul o exprimă folosindu-se de traducerea unei lucrări a lui A. Wissowatius - ''Stimuli virtutum, fraena peccatorum'' (1682), în traducerea lui, ''Strămutarea bunătăților și frâul păcatelor''.

Principala problemă a acestei lucrări este aceea a raportului dintre om și lume. Soluția autorului, moderat ortodoxă, nu recomandă fuga de lume a omului, fiind suficient ca acesta să ducă o viață virtuoasă. Dincolo de scopul său didactic-religios, fiind în ansamblul ei o carte de morală creștină pentru credincioși, lucrarea lasă să se întrevadă dilema autorului între două atitudini de viață. Prin rezolvarea pe care o dă vechii teme medievale, a disputei cleric-laic, Cantemir dezvăluie tendința de a concilia tradiția religioasă cu aspirațiile sale umaniste și raționaliste.

''Divanul'' s-a integrat în cultura românească, păstrându-se numeroase copii. Prin 1705, a fost tradus în limba arabă.

Cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir este "Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog și corb" (1703-1705). Scrisă în românește și tipărită foarte târziu, în 1883, lucrarea reprezintă primul roman alegoric autobiografic. Opera prezintă evenimentele contemporane legate de lupta pentru domnie între partidele boierești din țările române. În planul ficțiunii, nu faptele contează, ci lupta de opinii susținută cu cele mai subtile arme ale retoricii, de protagoniștii ascunși sub măști animaliere: Corbul (Constantin Brâncoveanu) - tiranul lipsit de scrupule, Inorogul (Dimitrie Cantemir) - principele luminat, Struțocămila (Mihai Racoviță), Vidra (Constantin Duca), Șoimul (stolnicul Constantin Cantacuzino) ș.a.

''Istoria ieroglifă'' este deopotrivă un manual politic și un eseu filosofic. Cantemir dezbate probleme de conducere a statului, făcând indirect o demonstrație a calităților ideale ale domnitorului luminat. El crede, în sens umanist, că valorile spirituale hotărăsc mersul istoriei, propunând în subtext o ierarhie socială bazată pe meritele intelectuale ale indivizilor. Omul este pieritor ''atom putrezitor'', dar, în aceeași măsură este și marea excepție în opoziție cu lumea înconjurătoare, singura ființă care, în anumite limite, se poate construi pe sine și poate, prin creație, să aspire la nemurire.

Între 1714-1717 a scris cartea cel mai adesea invocată în istoria culturii române: ''Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae'' (''Descrierea statului Moldovei vechi și de astăzi''). Lucrarea este prima monografie exhaustivă a Țării Moldovei, depășind în complexitate scrierile lui Miron Costin. În lucrarea lui Cantemir, legendele privind bogățiile și dărnicia fabuloasă a pământului se împletesc cu obiectivitatea științifică în probleme de geografie fizică și economie, istorie, etnogeneză, ocupații, legi, moravuri ale locuitorilor, ritualuri fundamentale, mitologie. Descrierea Moldovei este o pledoarie implicită pentru dreptul la libertate al patriei și al locuitorilor ei. În plus, principele-autor apără drepturile ereditare ale descendenților familiei Cantemir la tronul țării. Cartea este în același timp o modernă contribuție la ceea ce știința de astăzi consideră a fi domeniul imagologiei. Informațiile foarte diverse, sistematizate în cele trei părți ale cărții, și harta, cea dintâi a acestui ținut au stârnit curiozitatea germanilor, interesați de această parte a Europei, în ordine politică, dar și comercială.

Ca istoric, Dimitrie Cantemir este autorul ''Hronicului vechimii romano-moldo-vlahilor'' (scris între 1717-1722, tipărit în două volume, 1835-1836, Iași), în care a încercat să lămurească problema originii latine a poporului român, demonstrând continuitatea sa pe teritoriul Daciei. Lucrarea care a rămas neterminată, începe de la cucerirea Daciei de către romani și se oprește la povestirea despre imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Prin ''popor român'', cărturarul înțelegea unitate etnică: moldoveni, munteni, ardeleni, cuțovalahi, toți aceștia fiind descendenți ai romanilor. O idee științifică valabilă până astăzi este continuitatea elementului romanic în nordul Dunării și după retragerea în sudul Dunării a legiunilor romane, potrivit volumului ''Dicționar de literatură română'' (Editura Univers, 1979).

Și-a câștigat autoritatea de orientalist, care a durat mai bine de un secol, post-mortem, prin tratatul în limba latină ''Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae'' (''Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane''), încheiat în 1716. A fost tradusă în engleză și tipărită între 1734-1735, apoi, franceză (1743) și germană (1745). Dimitrie Cantemir a mai consacrat turcilor o lucrare tipărită în rusește, la Petersburg (1722), cu titlul "Sistema religiei mahomedane", care cuprinde date despre obiceiurile, ceremoniile și legendele religioase turcești.

Operele lui Dimitrie Cantemir scrise în limba română reprezintă o încercare de emancipare din tipare arhaice spre constituirea unei limbi literare culte. Stilul său îmbină naturalețea de inspirație populară cu retorica ecleziastică, obișnuită în literatura românească a epocii, și cu tendințele savante de exprimare, proprii umanismului târziu de tradiție greco-latină.

Alte lucrări: ''Metafizica'' (1700), ''Logica'' (1701), ''Fizica universală a lui Van Helmont'' (1701), ''Tratat de muzică turcească'' (1704), ''Studiu asupra naturii monarhiilor'' (1714), ''Viața lui Constantin Cantemir'' (1718), ''Evenimentele Cantacuzinilor și ale Brâncovenilor'' (1718), ''Despre conștiință'' (1722).

Sursa: AGERPRES