Criza datoriilor suverane și criza refugiaților au impus o reorganizare serioasă a forțelor de dreapta din Europa. Bineînțeles, piesa principală rămâne ansamblul mișcărilor de dreapta conservatoare, creștin-democrația, umanistă, ancora proiectului european și susținătorul fundamental al statului bunăstării sociale, scrie DIÁRIO DE NOTÍCIAS. În același timp, am remarcat un oarecare succes al unei drepte liberale, moderat anarhiste, cu o vocație reformistă (To Potami în Grecia, Ciudadanos în Spania, Macron în Franța și, mai de curând, succesul electoral al liberalilor germani). Și avem "noua dreaptă", în mai multe feluri: unele versiuni mai radicale, ca în Germania (Alternative für Deutschland) sau în Olanda (PVV); altele care rezultă dintr-o agregare a mișcărilor de dreapta tradiționale și catolice, după un viraj mai moderat (FN în Franța); regimurile ungar și polonez, care pun accentul pe așa-numita democrație despotică. Toate fane ale lui Trump, desigur. Prin urmare, putem vorbi despre un proces lent, care ar fi fost inițiat înainte de criză, dar a fost profund adulterat de această criză, culminând cu cele trei mișcări de dreapta distincte, conservatoare, liberale și "noua dreaptă" care există astăzi în țări precum Germania și Franța.

Printr-o confluență de factori, această evoluție întârzie în Portugalia. Din capul locului, nu există o dreaptă politică, potrivit aceleiași drepte. Apoi, avem trei partide candidate la acest proces (Inițiativa Liberală încă nu a candidat). Unul, PNR, nu valorează mai mult de 30.000 de voturi. Celelalte două, PSD și CDS, pun accentul pe "social-democrație" și pe "centrismul democratic și social", făcând parte, în mod straniu, din aceeași familie europeană (PPE). Adică, dreapta care nu este dreapta are chiar două partide, dar, curios, aceștia fac parte din aceeași coaliție conservatoare din Europa. Așadar, de ce există două și nu doar unul, dacă reprezintă exact aceeași platformă politică la nivel european?

Istoria CDS și a PSD este cunoscută. Oricât de de "dreaptă" ar fi fost CDS-ul în trecut a devenit partidul lui Paulo Portas și al nișei electorale a momentului (agricultură, târguri, foști combatanți, pensionari, contribuabili). A depășit PSD pe stânga în 2009, s-a opus unei revizuiri constituționale pe liniile sugerate de Passos Coelho în 2011, a complicat - sau chiar a boicotat - agenda reformistă în timpul guvernului de coaliție (este de ajuns, de altfel, să citim ceea ce au afirmat public despre acest lucru cei mai reformiști doi miniștri, Gaspar și Santos Pereira). Cu Cristas a trecut la centrismul simpatic și zâmbitor. Odată cu rezultatul de la Lisabona, avem un nou CDS. Dacă va putea mobiliza 10% din electorat în 2019, vom vedea (depinde mai mult de criza PSD decât de Cristas). Acum, cu siguranță, nu reprezintă vreun proiect ideologic minim coerent sau structurat. Acum, dacă CDS este centrismul simpatic, PSD apare în mod firesc ca o coaliție uriașă a celor trei mișcări de dreapta. Dreapta conservatoare, catolică, tradițională (care, evident, nu s-a eclipsat în 1974, după 200 de ani de preponderență în societatea portugheză), prietenă a statului bunăstării sociale în mare măsură, îi place să fie numită "social-democrată" din motive istorice, dar se simte complet integrată în familia sa politică naturală, PPE (care nu are absolut nimic social-democrat). Apoi, avem dreapta liberală, deosebit de minoritară, cu vreo câțiva reprezentanți în CDS, dar în mod fundamental am adăugat la originile passismului. Și "noua dreaptă", în cele din urmă ieșită din dulap în ultimii doi ani, mobilizată pe rețelele sociale, animată de candidatura lui Ventura la Loures. Și admiratoare a lui Trump.

Am vorbit despre problema structurală a PSD și a dreptei. Îată: pe de o parte, un partid fără ideologie, CDS; pe de altă parte, un partid care rezultă dintr-o coaliție a celor trei tendințe de dreapta, PSD. Această nedefinire ideologică nu este doar la baza multor neînțelegeri în dreapta, mai ales în PSD, ci îngreunează un proiect mobilizator și probabil câștigător. De asemenea, explică persistența unor proiecte pur personale în CDS (portism) și în PSD (passismo) sau chiar fundamental caudilhista și golite cu mândrie de orice conținut ideologic (cavaquismo), în detrimentul dezbaterii de idei sau de politici publice. În momentul de față, dreapta ar fi avut nevoie de un aggiornamento (actualizare; n. trad.) pe linia celor întâmplate în Franța și în Germania (trei drepte, trei partide). Coexistența conservatorilor tradiționali, a liberalilor și a "noii drepte" în PSD va continua să fie o problemă enormă pentru viața acestui partid. Pentru că nu este cu adevărat un partid, ci o coaliție prost negociată și prost structurată.

Plecarea lui Passos Coelho, față de care am fost foarte critic, deoarece, după părerea mea, nu a fost suficient de reformist (o opinie personală presupusă în mod asumat deosebit de minoritară în societatea portugheză), nu rezolvă deloc criza de identitate a PSD. Bineînțeles, toată discuția care se află deja în desfășurare se poartă în jurul unor personalități, captivă în mitul permanent al lui Dom Sebastião (cineva va veni să salveze dreapta și PSD de la declinul său electoral), în detrimentul actualizării mișcărilor de dreapta. Astfel, PSD va continua să fie supleantul PS, așteptând erodarea inevitabilă a acestuia pentru a reveni la guvernare, dar fără un proiect solid și consistent, plin de contradicții interne. Este în continuare "puțintel" pentru un spațiu politic care cuprinde, cel puțin, două milioane de voturi. (Articol de Nuno Garoupa).

Traducerea: Iulia Baran

Sursa: Rador